Pagini de jurnal – Cucuteni 2009”  de Cristina Oprea

Este interesant şi emoţionant pentru un artist al secolului XXI să  păşească pe meleagurile cucuteniene de astăzi. Pentru mine personal a fost o experienţă frumoasă, am intrat pentu oscurtă perioadă într-o bulă a timpului.

Aici, în acest spaţiu, în 1909, deci cu 100 de ani în urmă, cercetătorul H. Schmidt a constatat existenţa straturilor de locuire din fazele de dezvoltare A şi A-B ale culturii neolitice Cucuteni. Mărturie a cercetărilor de-a lungul timpului stă Muzeul de Arheologie din localitate, dar care, din păcate nu este foarte vizitat de turiştii străini sau români. Mă întreb de ce? Oare începem să ne uităm istoria? Nu ne interesează fondul cultural al umanităţii? Atunci s-au pus bazele artei! Vizitarea acestui muzeu ne oferă o reîntoarcere în copilăria umanităţii. Construcţia extrem de interesantă din punct de vedere arhitectural, realizată în 1982, adăposteşte numeroase mărturii începând cu neoliticul şi mergând pe firul istoriei până în perioada dacică.

În mijloc de august comuna Cucuteni devine pentru scurtă perioadă gazda ,,Simpozionului Internaţional de Arte Vizuale HUMAn” organizat de Asociaţia Ars Continua Iaşi condusă de Ionela Mihuleac, artist plastic născut pe plaiurile cucuteniene şi care doreşte să continue ceea ce strămoşii ei au început acum 5000 de ani. Artist de valoare incontestabilă, Ionela Mihuleac oferă de opt ani oportunitatea de a se exprima prin propriile limbaje plastice artiştilor vizuali de astăzi. De-a lungul timpului pe aici au trecut mai mulţi artişti din care citez căteva nume: Elena Aliţei, Eugenia Pop, Maria-Magdalena Pop, Marcel Stanciu, Draga-Irina Popa, Violeta Radu, Ovidiu Purice, Tasi Iosif Ştefan, grupul ,,focAR”, Dorel Găină, Manea Emlian, Vasile Tudor, Damian-Ioan Popa, Eugen Petri, Molia Efremov, Dragoslav Nikitovik (Serbia), Marija Milin (Serbia), Ghenadie Popescu (Republica Moldova), Philip Firsov (Anglia), Ramon Sadîc, Virginia Toma, Oana Toderică, Mihai Soare.

Anual comuna este străbătută de figuri artistice contemporane şi de aceea poate locuitorii nu se mai miră văzându-i, ei implicându-se prin intermediul celei mai tinere generaţii.  Copiii din Cucuteni participă cu drag la după-amiezi de creaţie, spaţiul curţii, dar şi al atelierului fiind populat de ei, citindu-li-se pe feţe dorinţa de a învăţa, dar şi emoţia de a cunoaşte persoane noi. Lucrările lor sunt expuse în galeria comunei, pentru că există un astfel de spaţiu expoziţional aici. Sub îndrumarea artiştilor participanţi la simpozion, copiii învaţă diferite modalităţi de a se exprima plastic. Numărul lor creşte anual, astfel că am avut bucuria, ca personal să lucrez anul acesta cu o mare parte dintre ei, fiind impresionată de faptul că îşi perfecţionau limbajul şi îndemnarea, mulţi dintre ei dorind să urmeze cursurile Liceului de artă din Iaşi şi chiar să păşească mai departe pe porţile universităţilor de arte din Iaşi şi Cluj.

Tematica simpozionului a fost mereu alta la fiecare ediţie, anul acesta cei şase artişti români (Andra Baban, Ileana Danci, Adriana Goilav, Bogdan Onofrei, Cristina Oprea, Mircea Mocanu) şi doi francezi (Agnès Birebent si Stanislas Deveau) fiind reuniţi în jurul problemei ,,in SEMN”. Semnele culturii Cucuteni constituie şi astăzi o sursă de inspiraţie, chiar dacă semnificaţia lor s-a pierdut de-a lungul timpului. Artiştii participanţi la această manifestare culturală au readus vechile semne la viaţă, le-au ,,retrezit”, incluzându-le în propriile compoziţii. Totul începe cu o cercetare asiduă şi apoi cu materializarea proiectelor.

Ca participant la acest simpozion nu pot decât să o felicit pe Ionela Mihuleac, dar şi autorităţile implicate în realizarea acestui simpozion, deoarece demonstrează că mai există interesul pentru istoria locală şi naţională.

Dacă  ajungeţi pe aceste meleaguri cel mai bun ghid este domnul  Mihai Tun fost primar al localităţii timp de 36 de ani (din câte am înţeles) şi care ştie să vă conducă fizic şi spiritual, cu o mare dragoste, pe locuri încărcate de istorie. Deci permiteţi-mi să vă ofer un sfat: chiar dacă nu sunteţi artişti şi plecaţi în vacanţă, păşiţi pe drumurile Moldovei şi nu ocoliţi CUCUTENI. Aveţi ce vedea şi învăţa.

Anunțuri

Brâncuşi versus Picasso în Espacio Niram din Madrid

Vineri, 24 Iulie 2009, va avea loc, în Espacio Niram din Madrid,  dezbaterea “Brâncuşi versus Picasso – Sculptura Secolului al XX-lea”, organizată de revista spaniolă de arte frumoase Yareah.

BRANCUSI-VS-PICASSO

BRANCUSI-VS-PICASSO

Evenimentul dedicat celor doi mari artişti  este o urmare în lumea artei a mesei rotunde despre avangarda literară: Joyce, Tzara, Apollinaire, Ionesco, organizată săptămâna trecută în Espacio Niram de  revistele  Niram Art şi Yareah.

La această dezbatere  care îşi propune o subliniere a rolului important al lui Constantin Brâncuşi în istoria sculpturii universale şi o abordare mai neobişnuită a lui Pablo Picasso, doar din perspectiva operelor sale de sculptură,  vor lua cuvântul mai mulţi istorici de artă, scriitori, artişti şi critici, printre care: Isabel del Rio (istoric), Martin Cid (scriitor, directorul revistei Yareah), artistul plastic Jaime Hernandez de la Torre, filosoful Hector Martinez Sanz,  jurnalistul Fabianni Belemuski (directorul Revistei Niram Art).

Brâncuşi revine astfel, în Espacio Niram, după mai multe evenimente organizate până acum în acest local, deschis de aproape un an la Madrid, de către artistul plastic român Romeo Niram şi care s-a transformat într-un  important şi cunoscut spaţiu dedicat culturii şi artei româneşti în Spania.

Românismul lui Brâncuşi în Portugalia de Andra Motreanu

Cultura  e cel mai bun mesager al unei civilizaţii, neam sau individ. Ea reuşeşte să dărâme graniţele. Şi atunci de ce nu ne gestionăm resursele spre a face cunoscut ce avem mai bun şi mai frumos?  Din neputinţă sau  delăsare,  din ignoranţă…  uităm că avem creaţii  de geniu cu care să derulăm în faţa Europei. Iar Brâncuşi  este unul dintre cei care îşi află seva oriunde, indiferent de limbă, consumerism sau dezvoltare economică.

După 50 de ani de la moarte, recunoaşterea lui Brâncuşi este centrifugată în toate spaţiile în care ochiul mai are resurse spre a se întoarce la creaţia care dă orice formă ideii. Şi  nu e vorba de ideea secundară, aceea pentru care ne folosim noi ca privitori funcţia  imaginativă, ci ideea supremă, baza însăşi a obiectului în sine. Brâncuşi e redescoperit dincolo de timp, individualism, ori cultură şi le aduce pe toate acestea la un numitor comun.

De aceea,  Brâncuşi e un translator absolut al culturii, al formei şi cugetului. Chiar dacă ne aflăm în era McDonald şi Coca-Cola, când industria advertising-ului  dirijează şi produsul artistic, Brâncuşi rămâne la fel de surprinzător, simplu şi autentic. Brâncuşi nu are ce recupera în artificialitate, el transmite fără a conceptualiza prea  mult,  iar  prin sculptura sa  obiectul se  descoperă,  îşi  arata miezul, esenţa sa de altfel.

Artisticitatea   lui   Brâncuşi   nu   trebuie   dezbătuta,   ci avansată căutarii oricărui individ capabil să înţeleagă,  să recepteze. Filosofia pe care Brâncuşi o atinge  prin tăietura în piatră şi lemn aminteşte de vârtoşenia spiritului; artistul nu cere analize, nu aruncă cu încropiri de dizertaţii care să-i sporească meritele, doar lasă ca “Masa  tăcerii”, ”Coloana infinitului” să-şi glăsuiască povestea neîntreruptă  de  zumzetul postmodernităţii.   E  ceva   primitiv  şi seducător în încrustarea directă, şi pentru a gusta sunt îndreptăţite consideraţiile lui Serge Fauchereau: “El a fost şi a rămas toată viaţa sa un ţăran din Carpaţi.”

Aşadar,  când  îl  priveşti  pe  Brâncuşi, nu  te  înarma  cu prejudecăţi, spirit critic, ori o îngrămădeală de ideologii abstracte, priveşte-l simplu ca om, priveşte-l de la nivelul staturii tale, pentru că ţi se va apleca şi-ţi va arăta esenţa lucrului, ca un bun cunoscător al oricărui suflet,  chiar  şi acolo unde te-ai gândi că materia are spirit.

La Biblioteca Orlando Ribeiro din Lisabona, în cadrul evenimentului de comemorare a lui Constantin  Brâncuşi, vraja artistului a fost readusă portughezilor şi comunităţii române din Portugalia  ca  o  reamintire  a   creaţiei   de  geniu.  Iniţiativa pictorului Romeo  Niram  de  a-l  recompune  pe  Brâncuşi  în Portugalia vine să facă dovada că acest „meştuşugar din Târgu Jiu” este suculent pentru orice identitate culturală. Lucru ilustrat şi   de   Álvaro   Lobato   de   Faria,   directorul   coordonator   şi fondatorul Mişcării de Artă Contemporană (MAC,  Lisabona), care a calificat actul drept „prestigioasă  iniţiativă” ce „ne va îmbogăţi sub aspect cultural şi didactic”, evenimentul organizat de Romeo Niram  deschide  porţile  spre cunoaşterea românismului  lui Brâncuşi în spaţiul portughez contemporan, fără ca opera sa să rişte a-şi pierde în această abordare substanţa. Pentru a reînvia epoca sculptorului, Álvaro Lobato de  Faria a susţinut un discurs asupra celor mai importante etape din viaţa şi opera care au făcut ca românitatea  artistică să ajungă stindard chiar şi al culturii pariziene. În tot acest timp, prelegerea a fost însoţită  de o proiecţie  de  imagini cu şi despre cine a fost acest ţăran-creator.

Se  pune  la  un  moment  dat  problema  dacă  oare creaţia românească poate fi exportată şi ce ar avea ea de spus. Iată că o emblema ca Brâncuşi e un exemplu bun  spre a face cunoscut creatorul român, genial şi plin de  forţă, cel care poate zgudui vremurile şi mentalitatile. Numai că pentru aceasta e nevoie de bunavoinţa  românilor, a celor plecaţi  în străinăte, de a vorbi despre Brâncuşi…. despre România, aşa cum acesta a făcut-o de câte ori avea prilejul.

„Brâncuşi – simplitatea creaţiei” de Catalin Ghita

Articol aparut in Niram Art Nº6

Inactuală (în sensul celebrelor consideraţii nietzschene), concepţia despre frumos a lui Constantin Brâncuşi apare în maximele adunate şi publicate de Constantin Zărnescu în volumul Aforismele şi textele lui Brâncuşi.  (Ed.  Scrisul  Românesc,  Craiova,  1980). În  rândurile  care urmează, ne vom  referi mai ales la acele sentinţe care fac apologia creaţiei simple, spontane.

Potrivit  lui  Brâncuşi,  “arta  perfecta  a  fost  concepută  în   timpul copilăriei umanitaţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele.” (Constantin Zărnescu  Aforismele  şi  textele  lui  Brâncuşi.  Ed.  Scrisul  Românesc, Craiova,  1980).  O  astfel de  idee,  ce  exaltă  primitivismul,  intră  în contradicţie cu arta rafinată a lui Michelangelo Buonarotti, etichetată de sculptorul   român   drept   “decadentă”   (corespunzătoare   elenismului târziu) şi sterilă (anticatharică). În statuile sale, sculptorul nu-i dă  totuşi chip energumenului ci nevinovatului liniştit. Cuminţenia Pământului, comparată de  Arghezi cu Sfinxul egiptean şi calificată drept “idioată mongoloidă” de un medic celebru, reprezintă o matrice fizionomică în sculptura   lui   Brâncuşi.   Poate   că   tocmai   de   aceea   era   această reprezentare atât de nepreţuită de Constantin Noica, filosoful vrând să o găsească în toate pieţele lumii.

Constantin Brancusi: Domnişoara Pogany bronz pe marmura, 1920

Asemenea romanticului John Keats, care, în Ode on a  Grecian  Urn, pronunţase   aceste   faimoase   cuvinte:   “Beauty    is   truth,   truth   is beauty”  (“Frumuseţea  este  adevăr, adevărul / frumuseţe”), artistul român va decreta “Frumosul  este echitatea absolută”.    Idem    p.99.    A   crea frumosul  înseamnă aşadar, a institui dreptatea esenţială. Afirmaţia  este şi mai surprinzătoare dacă ne gândim la faptul  că  ea  restaurează  dominaţia Absolutului   într-o   epocă  în   care paradigma (ca să utilizăm  conceptul lui Kuhn) relativismului dinamitează toate bastioanele revendicate, secole de-a  rândul,  de  o  credinţă   unică. Formulele   simplificatoare,  precum cele ale lui Keats sau Brâncuşi, sunt, probabil,   singurele   în   masură   să definească arta pură.

Practic,      întregul       secret      al alchimiei   brâncuşiene   rezidă    în prelucrarea, cu mijloace moderne, a unui   fond   ideatic   ancestral,   de universală răspândire, care poate să fie  apropiat prin impersonalizarea artistului (am spune noi, în maniera lui Nietzsche, a lui  Rimbaud sau a lui  T.   S.   Eliot).   În   acest   sens sculptorul      declară  peremptoriu: “Trebuie să cauţi  întotdeauna şi să găseşti o detaşare (subl. în text) de tine însuţi”, Idem, p 109 “Cine nu iese din Eu nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa”; Ibidem, “Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele,” Idem p.  110; “Egocentrismul sufocant îi dezorientează pe oameni şi îi scoate din viaţa lor luminoasă – pentru a îi conduce în întuneric şi chiar în sinucidere”. Idem p. 115. Graţie acestei impersonalizări creatoare, artistul şi cel ce se bucură de arta  sa pot experimenta misterul sacrului. “Statuile m e l e ” , afirma Brâncuşi, “sunt  ocaziuni (subl.  în  text)  a l e  M e d i ta ţ ie i.  T e mp lel e  ş i bise ricile  a u  fost  ş i  au  r ăma s întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei”. Astfel se poate explica dorinţa sculptorului român de a înălţa un templu în India, la Indore. Această construcţie, adăpostind o urnă funerară, un bazin cu apă (de fapt, o mandala tibetană) şi patru dintre sculpturile lui Brâncuşi,  ar  fi  putut  găzdui  un  singur   credincios.  În  solitudinea spiritului, acesta ar fi putut descoperi pacea şi bucuria, formele esenţiale ale oricărui demers creativ.

Simbolurile structuratoare ale operei brâncuşiene sunt cele mai  vechi forme decelabile în imaginarul colectiv al umanitaţii: oul, coloana, poarta etc. Din această perspectivă, noile expresii artistice se substituie celor vechi, suportul rămânând nealterat, precum, în manuscrisele medievale (celebrele palimpseste), evangheliile se transcriau peste textele păgâne.

Efortul nu este apanajul creaţiei, sculptorul român declarând în acest sens, următoarele: “Nu cred în suferinţa creatoare” Idem, p. 101 şi “Eu aş vrea sa creez aşa cum respir.” Spontaneitatea, naturaleţea sunt, de apt   condiţiile   adevăratului   act demiurgic. Acesta nu este grefat pe fondul vreunei obsesii sau  căutări deliberate  şi  reprezintă   nuditatea primară.   “Simplitatea”, aminteşte Brâncuşi,  “nu  este  scop  în  Artă, însă ajungi la simplitate  fără voia ta, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”  Idem, p. 102. Toate au,    aşadar, o semnificaţie, iar dialogul hermeneutic cu  obiectele înconjurătoare   este   expresia profundă  şi  totodată  factorul  care condiţionează în cel mai înalt grad, emergenţa  artei. Sculptorul român redescoperă  miracolul  neolitic  şi,  prin         aceasta,    elimină    binomul vechi/nou din    terminologia estetică.

Ipostaze ale actului critic.

Eseuri şi cronici literare

Ed. Universitaria, Craiova, 2005