Interviu cu scriitorul Marius Daniel Popescu, realizat de Gabriel Argeseanu

marius daniel popescu

marius daniel popescu

REVISTA NIRAM ART PDF

website Niram Art

Biobibliografie:  Marius Daniel Popescu, nascut in 1963 la Craiova,  s-a stabilit din  1990 la Laussane, in Elvetia.  Student la Facultatea de Silvicultura din Brasov, MDP, care urmase initial Scoala de silvicultura de la Brasov, a fost atras de literatura si a fost un apropiat al grupului de la Brasov , format pe atunci din Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Simona Popescu. Pana la plecarea din tara a scris patru volume de poezie, iar dupa emigrare, primul volum pe care l-a scos a fost tot de versuri, „4×4, poemes tout terrains” (1995), pentru care primeste premiul „Rilke”. „Simfonia lupului” este romanul cu care a obtinut premiul  „Robert Walser”, in valoare de 20.000 de euro, care se acorda, din 1978, de municipalitatea orasului Biel/Bienne, locul de nastere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956).

S-a vorbit despre nemultumirile pe care le-a avut MDP, cum va spuneau prietenii in perioada cand locuiati in tara. Erau acelasi cu ale majoritatii romanilor ?

Am locuit in tara pana la inceputul lui august 1990, iar nemultumirile mele au fost aceleasi cu nemultumirile milioanelor de romani care au trait dictatura lui Ceausescu: lipsa de produse de prima necesitate, lipsa de higiena, lipsa de apa, lipsa de curent electric si de gaz si de lemn de foc si de benzina, lipsa de justitie, lipsa de respect, lipsa de recunoastere a valorilor au fost nemultumirile unei natiuni!

Continuă lectura

Anunțuri

– Gravura are un farmec aparte – INTERVIU CU MARINA NICOLAEV de Eva Defeses

E.D. Stimată Dnă. Marina Nicolaev, urmărind activitatea dvs., m-am aflat în faţa unei imposibilităţi de a o caracteriza, de a identifica o latură principală; sunteţi în acelaşi timp scriitor, artist plastic, arhitect, jurnalist, promotor cultural…Care este ramura de activitate pe care o îndrăgiţi cel mai mult?


M.N. Artistul Jerry W. McDaniel din Los Angeles, un bun coleg de breaslă, se autodefineşte ca un “heterogeneous artist”. Cred că şi eu fac parte din această categorie, pe care personal o percep, înainte de toate, ca un mod de viaţă. Şi pentru că mai întâi, am început să desenez şi să pictez, captivată iremediabil de cărţile pentru copii şi în special, de o carte « fermecată » avută cândva, de care poate şi alţii îşi mai aduc aminte (o carte cu desene în alb-negru şi care dacă dădeai cu o pensulă cu puţină apă, se colora) am o anumită înclinaţie pentru artele plastice. În plus, am frecventat de mică cursuri de ceramică cu prof. Dumitru Constantin, grafică şi pictură cu prof. Adrian Benea şi Nicolae G. Iorga, artişti plastici la rândul lor, şi consider că lor le datorez abc-ul în artă.

E.D. Să incepem cu arhitectura. Ce v-a atras la arhitectură şi care sunt inspiraţiile dvs.?

M.N. Aşa cum afirma Vitruviu “arhitectura este arta de a construi”. Am urmat cursuri postuniversitare de arhitectură, pasionată de patrimoniu, dintr-un respect autentic faţă de valorile mondiale ale umanităţii. A te înclina în faţa  bisericii de lemn din Ieud Deal cât şi în faţa palatului Luvru, spre exemplu, ţine de structură. Arhitectura este o parte din mine.

Am privit odată Versailles-ul de pe acoperişuri în cadrul unor seminarii practice la universitatea unde am studiat. Arhitectul Le Nôtre continuă să fie peste veacuri genial. Ludovic al XIV-lea a dispus,  Le Nôtre a propus. Să nu uităm că Versailles-ul a stat la baza construirii Washington-ului. Arta şi arhitectura sunt realizate de oameni. Poate de aici ar trebui să privim picătura de dumnezeire din noi.

Când vorbesc despre arhitectură, sunt în egală măsură  pasionată de tehnică, artă şi legislaţie. A construi haotic, a demola fără discernământ,  iată ce caracterizează din nefericire, societatea contemporană. O carte recent lansată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional „Cartea neagra: distrugerea patrimoniului arhitectural si urbanistic din Romania: [Bucuresti, 1990 – 2009]” (autori: Hanna Derer, Peter Derer, Dan Lungu, Dana Mihai, Andrei Pippidi) prezintă o situaţie incredibilă actuală, un adevărat inventar al agresiunilor împotriva oraşului, construcţiilor lui. Legislaţia în domeniul construcţiilor din România este bine realizată, însă aplicarea ei reală are sincope. De cele mai multe ori în România instanţele anulează aplicarea sancţiunilor pe domeniul construcţiilor atunci când se dau. Câte imobile construite fără respectarea legii aţi văzut demolate? Catedrala Sf. Iosif este sufocată de vecinătatea unui mastondont care nu are ce cauta acolo. Când va fi demolat până la nivelul catedralei atunci voi fi convinsă de respectarea corectă a legii şi a patrimoniului. Patrimoniul este în pericol.

Dacă Dumnezeu a vrut să creeze  un geniu pe pământ atunci l-a modelat pe Leonardo da Vinci  după chipul şi asemănarea lui. Idealul meu în artă şi arhitectură a fost şi rămâne Leonardo da Vinci, chintesenţa spiritului creator uman. Un maestru al arhitecturii contemporane îl consider pe Santiago Calatrava. Am toate motivele. Este universal.

Gravura de Marina Nicolaev

Gravura de Marina Nicolaev

E.D.  Sunteti înclinată în mod special către gravură, o arie mai rar îmbrăţişată de artistii plastici de azi, însă România are deja o tradiţie în acest sens prin maestrul Marcel Chirnoaga, de exemplu. De ce aţi ales gravura şi cine v-a îndrumat paşii?

M.N. Când eram studentă la Arhitectură, am văzut în vitrinele de la Galeriile « Orizont » o gravură aquaforte a Maestrului Marcel Chirnoagă « Zborul imposibil ». Am privit-o, impresionată, minute în şir. Atunci, aş putea spune, m–am îndrăgostit de gravură. Gravura are un farmec aparte: marile satisfacţii ţi le dau în primul rând tehnica laborioasă, respectarea tradiţiei acesteia şi apoi posibilitatea de a multiplica de-o anumită manieră. Când vorbesc de o tradiţie mă refer la clasici, la gravurile lui Rembrandt sau Albrecht Durer. În ceea ce priveşte multiplicarea, eu nu imprim gravuri de serie, ci fiecare stampă o realizez în alte culori, ceea ce le conferă originalitate, devenind «Exemplare de artist» .

Cu alte cuvinte, gravura am descoperit-o şi am aprofundat-o datorită întâlnirii pe parcursul vieţii cu doi mari artişti: Marcel Chirnoagă, un om şi un autodidact excepţional (să nu uităm că a fost matematician) şi Hortensia Masichievici Mişu, plecată din păcate şi ea de curând dintre noi, care, înainte de toate, mi-a fost cea mai bună prietenă. Aceştia doi mari Maeştri  m-au marcat ca artişti şi ca oameni. Lor le datorez enorm, şi mai ales succesul meu de acum de a expune la Paris şi în toată lumea.

E.D.  Activitatea dvs. arată o îngemănare între creaţia literară şi cea plastică, cele două se completează într-un mod armonios. Mă gândesc mai ales la „Elegie pentru o epavă cibernetică”, scrisă împreună cu George Ceauşu,  şi apoi, urmând acelaşi fir SF, dar în arta plastică,  aţi realizat ilustraţia cu coperte şi grafică interioară,  la mai multe cărţi SF. („Povestiri ciberrobotice” – Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), „Povestiri despre invenţiile mileniului III” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), „Lumi galactice” de Doru Davidovici (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), „Moartea se numea Scumpi” de Monica Muresan (Ed. Pygmalion, 1996). De asemenea, aţi participat frecvent la simpozioane şi convenţii naţionale şi europene de science-fiction. Cum a început pasiunea pentru SF şi care sunt creatorii dvs. preferaţi atât în literatura cât şi în artele plastice?

Gravura de Marina Nicolaev

Gravura de Marina Nicolaev

M.N. Am fost cucerită de science-fiction din şcoala generală, când am trecut de la “Poveşti nemuritoare” la Colecţia “Povestirilor ştiinţifico-fantastice” de 1 leu. Una din primele mele lecturi a fost Sergiu Fărcăşan cu „O iubire din anul 41042”, republicat de curând în Franţa. Însă cărţile mele preferate rămân « Solaris » de Stanislaw Lem şi « Seniorii războiului » de Gérard Klein. Un loc aparte îl ocupă ecranizarea «Solaris» de Andrei Tarkovsky. Regretatul Alexandru Ungureanu a venit la o expoziţie de grafică de-a mea şi m-a invitat să particip la un cenaclu de science-fiction. Mă cunoştea de la «Săgetătorul» lui Tudor Opriş unde scriam şi ilustram antologiile. Am fost membra cenaclului «Solaris» din timpul studenţiei şi o vreme chiar şefa cenaclului. În acea perioadă, în «Solaris»-ul bucureştean, citea Mihai Grămescu, Dănuţ Ungureanu, Cătălin Ionescu, acolo a debutat Cristian Tudor Popescu. Povestirea «Elegie pentru o epavă cibernetică», scrisă împreună cu George Ceauşu, la iniţiativa lui Dan Merişca, fondatorul cenaclului «Quasar» din Iaşi, a fost publicată în antologia «O planetă numită anticipaţie» ed. «Junimea», Iaşi, 1985. Am scris poezie şi am participat cu lucrări de grafică la expoziţiile din cadrul convenţiilor de science-fiction interne şi internaţionale.

Gravura de Marina Nicolaev

Gravura de Marina Nicolaev

E.D.  „Îngeri particulari” este titlul volumului de versuri publicat în 2002 la Ed. Inedit, Bucureşti. Cum poezia este cea mai intimă proiecţie a sufletului unui artist, aş dori să vă întreb un singur lucru: pasiunea penru SF se răsfrânge şi în poezie?

M.N. Liantul comun dintre science-fiction şi poezie este imaginaţia, fantasticul lucrurilor simple de zi cu zi. Amândouă sunt componentele unui izomorfism perfect numit  gravură.

E.D. Lucraţi neobosit pentru promovarea mai multor artişti, scriitori de origine românească. În acest sens, aţi înfiinţat şi  Omnigraphies, e-zine de artă şi cultură, pe lângă colaborările dvs. cu numeroase ziare si reviste culturale. Ce este Omnigraphies şi ce îşi propune?

Gravura de Marina Nicolaev

Gravura de Marina Nicolaev

M.N. Omnigraphies este un e-zine internaţional de artă şi cultură. Domeniul este înregistrat în România, realizat pe un program american şi găzduit pe un server canadian. Sunt publicate texte în română, franceză, engleză, italiană, portugheză, spaniolă, ivrit ş.a.m.d. Există un număr de membri selectaţi pe criterii artistic-literare care contribuie şi ei la susţinerea acestui proiect cultural. Cultura este ceea ce ne diferenţiază de alte fiinţe de pe această planetă. Arta este fără frontiere.

Acest e-zine (electronic magazine) l-am creat din dorinţa de a exista un spaţiu virtual de promovare a artiştilor şi scriitorilor originari din România şi nu numai.

Este alcătuit din trei mari categorii: News, Creation şi Art Gallery. Pe News apar ştirile legate de evenimente culturale ale românilor din toată lumea, Creation este destinat textelor literare ale membrilor, iar în Art Gallery sunt prezenţi artişti din toată lumea.

Pe Omnigraphies publică scriitori ca: Marlena Braester, Bianca Marcovici (Israel), Ioana Geacăr, Luminiţa Petcu, Dina Paligora, Luiza Barcan, Anghel Pop, Călin Sămărghiţan, Paul Blaj, Romulus Cristea Lucian Merişca, Florin Dochia, Adrian Munteanu (România), Maria Gold (SUA), Dana Mutiu, Angela Nache Mamier, Pierre Mamier, Adrian Irvin Rozei, Dan Culcer (Franţa) Luminiţa Suse (Canada) etc.

Artiştii plastici prezenţi pe Omnigraphies sunt numeroşi: Hortensia Masichievici Mişu, Doina Boceanu, Monica Andriesei, Aurora Speranţa Cernitu, Elena Dinu, Medi Wechsler Dinu, Mihai Criste, Dmitry Brodetsky, Dărăştean, Bogdan Ungureanu, Florin Pantilimon, Radu Belcin, Burschi Gruder, Ştefan Pelmuş, Teodor Hrib, Marcel Chirnoagă (România), Carmen Smutneac, Nick Sava, Ion Vincent Danu (Canada), Tudor Banus, Raluca Vulcan, Lise Marin, Antoinette Danescu Dugas, Delaleuf, Marie-Anne Fremin, Ulesky, Luc-Regis Gilbert, Pierre Parat, Kazem, Cindrel Lupe, Petru Velicu (Franţa), Constantin Mara (Suedia), Hilde Klepper Paar, Mircea Nicolau, Victor Hagea, Ioan Seu (Germania), Iurie Matei (Rep. Moldova). Miriam Gamburd, Marga Grauenfels (Israel), Romeo Niram (Spania) ş.a.

Gravura de Marina Nicolaev

Gravura de Marina Nicolaev

Din 2009, există un mic premiu în cărţi şi promovare pe site oferit de către Omnigraphies în cadrul Concursului Internaţional de creaţie «Părul Berenicei», Târgovişte. Anul trecut acest premiu  a fost câştigat de Paula Demian din Baia-Mare, Maramureş, România.

Şi, ca Leonardo da Vinci, sper ca acest site să vă confirme permanenţele culturii universale, fără frontiere, printr-o expresie elocventă :  «Io continuerò»   («Voi dăinui»).

E.D. Va mulţumim mult.


Marina Nicolaev, jurnalist şi arhitect, artist plastic, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi La Maison des Artistes, Franţa. Participă la expoziţii naţionale şi internaţionale. Expune gravură, având mentori pe Hortensia Masichievici Mişu şi Marcel Chirnoagă. Premii la convenţiile de science-fiction. Studii postuniversitare la Paris. Fondatoarea e-zinului international  art & culture Omnigraphies (www.omnigrapies.com). Colaborează în presa din țară şi din străinătate cu poezie, cronici plastice, interviuri, eseuri.

2009  – doctorand, Université Paris VII, Paris, Franta

2006 – Master in  „Ville, Patrimoine et Architecture” Université Paris VII, Franta

1989 – Institutul de Arhitectura „Ion Mincu”  Bucuresti, Romania

1979 – Scoala Populara de Arta, sectia Pictura, Bucuresti, Romania

EXPOZITII COLECTIVE IN STRAINATATE

2009 – Salonul  german «Ligne et couleur»  Stuttgart, Germania;

2009 – Salonul polonez «Ligne et couleur» Varsovia, Polonia;

2009 – Al 74-lea Salon «Ligne et couleur» Paris, Franta;

2008 – Salonul italian «Ligne et couleur» la S. Maria Ausiliatrice Venetia, Italia;

2008 – Al 73-lea Salon «Ligne et couleur» Paris Franta;

2007 – Al 72-lea Salon «Ligne et couleur» Paris Franta;

2006 – Galeria «Alexis&Barbara Nabokov» Paris Franta;

2006 – Galeria  «Delta», Paris, Franta;

1998- Zilele Romaniei, Val-David, Canada

1997- Kanagawa, Japonia, A 19-a Bienala Internationala Independanta de Gravura;

1995 – Kanagawa, Japonia, A 18-a Bienala Internationala Independanta de Gravura;

1994 Timişoara, Galeria „First Gallery” Conventia europeana de science-fiction;

1993 – Jersey, Marea Britanie, Conventia europeana de science-fiction;

1992 – Freudenstadt, Germania, Conventia europeana de science-fiction;

1990 – Fayence Franta, Conventia europeana de science-fiction.

EXPOZITII COLECTIVE IN ROMANIA

2008 – Bucuresti – Salonul International de arta «Artis» al artistilor si arhitectilor romani si francezi (curator si expozant);

2005 – Bienala Internationala de Gravura «losif Iser» Ploiesti-Bucuresti;

2004 -Tulcea, Salonul National de Acuarela si Gravura «Constantin Găvenea»;

2002 – Bucuresti Galeria UAP «Podul»;

2001 – Bucuresti, «GalaTeCa» Galeria Bibliotecii Centrale Universitare (curator si expozant)

2002 – Bucuresti, Comisia Nationala a Romaniei UNESCO ;

2001 – Bucuresti, Salonul National de Arta;

2001 – Bucuresti, Salonul Municipal Galeria «Dalles»;

2001 – Bucuresti, Galeria UAP «Podul»;

1999 – Bucuresti, Galeria UAP «Podul»;

2000 – Bucuresti, Galeria Ministerului Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului (curator si expozant)

1999 – Bucuresti, Salonul Municipal Galeria «Apollo»

1999 – Ploieşti – Palatul Culturii & Bucuresti Casa Centrala a Armatei – Bienala Internationala de Gravura «losif Iser»

1998 – Tulcea, Salonul National de Gravura;

1999 – Reşiţa, Salonul National de Gravura;

1998 – Bucuresti «Summer Art Festival» – World Trade Center;

1997 – Bucuresti, «Partizanii ’96» Galeria Simeza;

1997 – Bucuresti, Galeria UAP «Podul»;

1997 – Bucuresti,  Salonul National de Grafica, Galeria Teatrului National

1997 – Ploieşti – Palatul Culturii & Bucuresti Casa Centrala a Armatei – Bienala Internationala de Gravura «losif Iser»

1996 – Bucuresti Galeria Rokura Business Center Dorobanţi;

1996 – lasi, Bacău, Cluj, Salonul «Grafit 1996»;

1996 – Bucuresti, Salonul Municipal UAP

1996 – Bucuresti, Société Roumaine de la Francophonie;

1995 – Bucuresti & Tulcea, Salonul National de Arte Grafice;

1995 – Ploieşti, Palatul Culturii & Bucuresti, Muzeul Colectiilor de Arta- Bienala Internationala de Gravura «losif Iser»

1991 – Zilele Science Fiction «Helion» – Timişoara (Premiul I);

1990 – Conventia Nationala de Science Fiction –Bucuresti (Premiul I)

1989 – Conventia Nationala de Science Fiction – Timişoara (Premiul I);

1988 – Zilele Science Fction «Henry Coandă» – Craiova (Premiul II);

1986 – Conventia Nationala de Science Fiction – lasi;

1985 – Conventia Nationala de Science Fiction – Lugoj;

1983 – Conventia Nationala de Science Fiction – Sibiu;

1981 – Conventia Nationala de Science Fiction – Iasi (Premiul III grafica si Premiul I proza in colaborare cu George Ceausu);

1980 – Conventia Nationala de Science Fiction -Timişoara;

1979 – Conventia Nationala de Science Fiction – Oradea (Premiul III).

EXPOZITII PERSONALE

2006 – Université Paris VII,  Franta;

2002- Bucuresti, Comisia Nationala a Romaniei UNESCO;

1999 – Bucuresti, Galeria UAP «Căminul Artei»;

1996 – Bucuresti, Galeria Municipala;

1996 – Bucuresti, Casa Americii Latine;

1991 – Bucuresti, Institutul Francez;

1991 – Bucuresti, Galeria Muzeului Literaturii Romane;

1978 – Bucarest, Galeria Ministerului Invatamantului;

1976, 1977, 1978 – Bucarest, Galeria Bibliotecii «Mihail Sadoveanu» (Biserica Armeneasca);

1976 – Bucarest, Holul Liceului Industrial nr. 21.

AUTRES

1991-1996 fondator, redactor arte vizuale, arhitect, tehnoredactor la revistele lunare de arhitectura si arte vizuale «ARHITEXT» si «ARHITEXT DES1GN» Bucuresti

Desene, gravuri :

– debut desen – revista Scolii Generale nr. 88 Bucuresti «Discipol» 1972

– grafica in revistele «Orizonturi» ( Liceul industrial 21 redactor sef) 1975-1979, antologia «Săgetătorul» 1977, 1978, 1979, 1980 revistele «Ştiinţa si tehnica» 1980-1990 (Romania), Almanahul «Anticipaţia» 1980-1990, « Femeia », « Invatamantul liceal si tehnic profesional », « Scanteia tineretului » etc.

– Articole, proza, poezie:

– antologia «Săgetătorul» 1977, 1978, 1979, 1980, antologia de proza sf «O planeta numita anticipatie» 2008 – antologia de poezie «Ars Memoria», Bucuresti; 2008 –  antologia de poezie «Romania din suflet», Constanta. (Romania)

– revistele informative «InfoArt» ale UAP, ziarele «Delta», «Jurnalul National» (Romania)

– revistele literare: «Imperia Magazine» (Italia), «Atheneum» (Canada) «Citadela» (Romania), «Litere» (Romania), «Revista Noua» (Romania)  etc.

– colaborari la site-uri literare pe internet: http://www.poezie.ro, http://www.romanialibera.com, http://www.omnigraphies.com,

Din 2008 – fondator, editor si webmaster http://www.omnigraphies.com e-zine international art&culture

2002 – volumul de versuri « Ingeri particulari » editura Inedit, Bucuresti

2009 – in pregatire volumul de versuri in limba franceza „La nuit de l’hippogriffe”, Franta

Interviu cu pictorul german Siegfried Stiller de Fabianni Belemuski

“Sunt un absolut ateu. Pictorul este Dumnezeu”

Sunt ani buni de cand Siegfried Stiller, nesupus si beligerant pictor german recunoscut in Europa, a reusit sa se faca identificat inconfundabil cu impotrivirea benigna, pentru o lume cu mai putine injustitii. Fidel stilului sau si tehnicii pictorice particulare, Siegfried Stiller prezent in Espacio Niram Madrid cu expozitia Kunst ist frei, isi dezvaluie dorinta cea mai intensa in legatura cu opera sa: “speranta, vreau sa transmit speranta”. Artistul a expus si in Romania, in Hunedoara si Baia Mare, in colaborare cu Ioana Geier, Ro-Ge Art.

“Libertate, fara opresiuni politice, religioase si nici de vreun alt fel”.

Siegfried Stiller nu picteaza dupa reguli din manual, el isi picteaza viata, experientele…

Ca student, umblam cu ghiozdanul meu si lucrurile necesare, cu vopselele si pensulele si imi spuneam: “eu sunt un Mahler”. Nu Mahler muzicianul ci Mahler pictorul. Mi-a fost foarte clar inca de mic ca vroiam sa studiez, sa invat sa fiu pictor. Dar a fi pictor inseamna sa renunti la ce ai invatat la un moment dat.

¿Cum ati ajuns sa va “pictati viata”?

Dupa studiul de pictor, (scoala de arta) a fost clar pentru mine ca vreau sa spun ceva oamenilor. Si primul lucru, primii 15-20 de ani am fost influentat de política. In Berlinul acelor ani aceasta era atmosfera. Prin pictura am incercat sa dau opinia mea oamenilor. Conotatiile erau impotrivirea frontala a razboiului. Oamenii trebuiau sa traiasca altfel vis-a-vis de razboiul din Yugoslavia. Oamenii ar trebui sa ia atitudine. Mai tarziu pictura mea a suferit o transformare si m-am orientat inspre alte teme. Vroiam sa arat dupa aceea ca lucrul cel mai important este sufletul, inima.

Din perioada dumneavoastra política, care opere reflecta cel mai bine gandirea antisistem de atunci?

Femeile in negru. Ele isi arata cel mai bine sentimentele. Sunt si niste femei puse pe fuga. Eu spusesem: pictez si nu pun titlu. Prin ce pictez, mesajul se evidentiaza. Ce se vede spune totul. Asta a fost pana in 94.

In perioada anilor ‘60, in ‘68 tanara generatie s-a deschis foarte mult si s-a distantat de gandirea parintilor (nazista). Ideile mele ca student erau: nu ne mai intereseaza trecutul, nici ideile profesorilor. Parasim trecutul. In arta influentele au fost enorme. Am impartasit política lui Willy Brandt prin care omul devine liber. Libertate, fara opresiuni politice, religioase si nici de vreun alt fel. Nu mai respectam conventiile. Viata mea a fost spectaculoasa.

Pictati de la inceput folosind tehnicile care va sunt caracteristice: cafea, vin, sange?

Da, am incercat si cu iarba, cu cafea, cu ceai, cu ceapa, cu tampoane folosite, argila, sange. Trei elemente au persistat: cafeaua, vinul rosu (nu crapa panza) si sangele (e cea mai frumoasa culoare).

Sangele are mereu aceeasi culoare?

Sangele are intotdeauna o alta culoare. De la o zi la alta se schimba.

O parte din temele mele sunt sexualitatea si femeile. Femei puternice. Independente. Care au succes in afaceri. Iau femeia, o lipesc de perete si o conturez cu pensula. Imi dau si corpul si sangele pentru opera mea. Ele au un temperament dominant, de castigator.

In acea perioada de inceput, pe cine apreciati si pe cine dispretuiati?

Atunci nu aveam criteriu. Credeam ca toti sunt buni, toti cei care expuneau. Mai apoi, zece ani mai tarziu nu m-am mai uitat la nimeni, pentru a-mi definitiva stilul propriu. Pentru mine nu exista pictori slabi. Fiecare are o individualitate, pictorii nu concureaza intre ei. Imi place Picasso, dar nu am favoriti.

“Sangele are intotdeauna o alta culoare”.

In tabloruile dumneavoastra se observa multe detalii religioase. Ce credeti despre religie si miturile ei. Cine este Dumnezeu?

Sunt un absolut ateu. Pictorul este Dumnezeu. Pictura este religia mea. Principiile generale ale religiilor, cele universal valabile, cu acestea sunt de acord si ma manifest. Dumnezeu este facut de oameni, un invers. Occidentul reconstituie tematica vechilor religii ale Mesopotamiei, ale Egiptului. In pictura mea se pot observa elemente de aceasta provenienta. Iudaismul, Crestinismul si Islamul – religii monoteiste – sunt bune in masura in care predau acele principii de care vorbeam. Sunt toate acelasi lucru, numai ca se dispretuiesc intre ele. Eu consider ca fiecare religie in parte promite libertate numai unui grup restrans de oameni, “clientii” sai. De aceea exista conflicte intre religii. Noi traim in mileniul III si avem o vedere larga, intelegem ca doctrinele nu mai sunt asa necesare.

Privind operele dumneavoastra nu observ fericirea pictata, mai degraba ma incearca un sentiment sfasietor. Vad lupte, chin… Ce este suferinta? Cum se reflecta in tablourile dumneavoastra?

Ma gandesc ca inca nu realizam ca femeia si barbatul sunt egali. Fiecare poate fi privit si inteles in acelasi fel. Nu e posibil ca astazi in Africa atata lume sa moara de foame in timp ce America si Europa creeaza distante de nestrabatut cu lumea saraca. Trebuie sa traim toti in buna intelegere, nu ca in comuniscm, uniform, ci liberi, fiecare dupa dorintele, preferintele sale. Din causa faptului ca eu nu pot schimba nimic, am luat atitudine pe panza. Eu imi exprim nemultumirea in legatura cu suferinta si inegalitatea in lume. Cred ca dincolo de aceasta tristete pe care o manifesta lucrarile mele, se poate observa si speranta. Imi place sa cred ca sunt interpretat din doua puncte de vedere: tristete si dezamagire dar si speranta. Iar daca nu am reusit inca sa transmit speranta, mai am de lucru. Pentru ca de fapt asta vreau sa arat, ca exista.

Cand porniti la lucru, aveti ideea foarte bine definita sau tabloul se creeaza in timp, avansand?

Stau ore intregi in fata panzei albe, in fata unui tablou care mi se arata. Meditez asupra tematicii. apoi am schita in minte in proportie de 90 la suta. Pot sa pictez simultan cinci tablouri si stiu exact ce fac in fiecare.

Spun aceasta pentru ca unii pictori vorbesc despre o descoperire a tabloului, care li se infatiseaza treptat. Unii pornesc de la un punct, de la o linie…

Nu. Eu am viziunea. De acum doi ani, de cand am revenit in forta, am schimbat metoda de lucru. Inainte nu stiam cum va arata lucrarea. Iar acum sunt surprins ca pot face asta: privesc panza si pictez tabloul cu mintea…

La ce proiecte lucrati? Unde veti expune?

Acum imi place sa lucrez pe module. Cate doua. In momentul de fata vreau sa aduc ceva nou. Ma gandesc cum sa transform interactiunile dintre popoare si sa le traspun pe panza. Iar pentru viitor n-am pregatit nimic special, Ioana a pregatitit (n.r. Ioana Geier, manager si proprietara galeriei Ro-Ge Art cu sediul in Augsburg, Germania). Dar pentru anul urmator am in plan Paris si Pekin. Eu vreau doar sa pictez.

Siegfried Stiller, promovat de Ioana Geier, de la Ro-Ge Art, a expus in Romania in Hunedoara si Baia Mare. Pagina web unde puteti vedea lucrarile artistului este: http://www.atelier-stiller.de/

Interviu cu Álvaro Lobato de Faria, Directorul Mişcării de Artă Contemporană din Lisabona

Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia a decernat Trofeul MAC 2007 – Presă pentru excelenţă în Artă şi jurnalism cultural pictorului român Romeo Niram, fondatorul revistei de arte plastice Niram Art.


Acest eveniment oferă recunoaştere artei şi culturii româneşti în Portugalia. Anul acesta au fost organizate o serie de manifestări culturale dedicate lui Constantin Brâncuşi de către Romeo Niram în colaborare cu MAC. Sunt deja prevăzute astfel de evenimente, dedicate culturii româneşti în mai multe oraşe din Portugalia, anunţându-se un adevărat tur de forţă. Ofensiva culturală românească în Portugalia iniţiată de Romeo Niram se bucură de sprijinul celor mai importante instituţii culturale portugheze, şi a trezit interesul televiziunilor portugheze şi a mass-mediei locale.


De asemenea, la expoziţia colectivă care marchează 13 ani de existenţă a Mişcării de Artă Contemporană din Portugalia participă şi românul Romeo Niram, fiind pentru prima dată când MAC promovează un artist român. Romeo Niram este singurul pictor străin invitat la expoziţia colectivă, alcătuită din artişti portughezi consacraţi, şi cel mai tânăr participant.

Ziarist: În primul rând aş dori să vă spun că îmi pare foarte bine să vă cunosc, deoarece am înţeles că sunteţi um mare admirator al sculptorului Constantin Brâncuşi. Cum s-a ajuns la formarea acestui triunghi Brâncuşi – Niram – Faria în Portugalia şi la organizarea până acum a mai multor evenimente de omagiere a lui Brâncuşi în Portugalia?

Álvaro Lobato de Faria: Mai întâi doresc sa vă spun că nutresc o mare admiraţie pentru România şi pentru românii pe care am ajuns să-i cunosc în Lisabona. Cred ca sunteţi un popor care respectă arta şi cultura în general într-o formă în care noi portughezii nu ştim să o facem. Eu am cunoscut pictura lui Romeo Niram şi m-a impresionat forţa şi sinceritatea pe care o degajă şi din ce în ce mai mult admir poporul român, artiştii români şi importanţa pe care ştiţi să o daţi artei.
Îl cunosc pe Romeo Niram de 2 ani şi amândoi împărţim aceeaşi pasiune pentru sculptura lui Brâncuşi. Brâncuşi era o referinţă importantă pentru mine, cele mai multe din discuţiile mele cu diverşi artişti plastici se sfârşeau invariabil prin menţionarea numelui lui Brâncuşi. Astfel, mi-am dat seama că nu era aproape deloc cunoscut iubitorilor de artă portughezi. Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia a organizat de-a lungul anilor multe evenimente de omagiere a celor mai importanţi artişti portughezi dar şi străini. Cum anul acesta se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Brâncuşi, pictorul Romeo Niram s-a gândit la organizarea unei astfel de manifestări şi am fost încântat să particip la acest eveniment prin organizarea şi susţinerea unei conferinţe despre viata si opera lui Brâncuşi. Am susţinut multe conferinţe până acum, însă a vorbi despre Brâncuşi a fost o mare onoare.
Evenimentul a fost găzduit de Biblioteca Orlando Ribeiro din Lisabona şi după conferinţă a avut loc proiectţia filmului Brâncuşi de Cornel Mihalache, care este un film documentar extraordinar; îl felicit din inimă pe regizor, voi românii sunteţi extraordinari şi în cinematografie.

Ziarist: Cum este văzut Brâncuşi în Portugalia, de către criticii de artă şi galerişti?A fost uşor să găsiţi materiale pentru alcătuirea conferinţei?

Álvaro Lobato de Faria: Vă spun cu toată sinceritatea că nu am găsit aproape nici un fel de material, sau foarte puţin, în limba portugheză. Am întrebat sculptorii pe care îi cunosc însă nu îl cunoşteau, sau spuneau că ştiu câte ceva despre el pentru că li se făcea ruşine de neştiinţa lor. Am fost să mă documentez la Biblioteca Fundaţiei Gulbenkian, cea mai importantă pe tema artelor plastice din Portugalia, am vorbit cu directorul general, însă nu am reuşit să găsesc nimic despre Brâncuşi în limba portugheză. Am încercat la cele mai importante instituţii culturale din Portugalia însă fără nici un rezultat. Astfel, am recurs la internet şi am avut parte de ajutorul pictoriţei Maria Joao Franco, care s-a implicat în această cercetare. Cred că seara dedicată lui Brâncuşi a fost un succes, şi deşi am pronunţat numele lui Brâncuşi greşit, ca în portugheză, nimeni nu m-a corectat, am aflat dupa conferinţă pronunţia corectă.
Ii mulţumesc lui Romeo Niram pentru această iniţiativă culturală şi La conferinţă am întălnit mai mulţi români care mi-au arătat multe reviste si ziare culturale româneşti, şi am simţit multă invidie, deorece în Portugalia situaţia este foarte diferită. Nu există critici de artă, reviste, nimeni nu face nimic pentru cultură. Nu vorbesc doar despre artele plastice ci despre orice formă de cultură, este o situaţie generală, fie ca e vorba de filme, de teatru, de literatură.
Şi această lipsă de interes se vede în licee, în facultăţi. Sunt invitat de multe ori să ţin conferinţe în diverse instituţii de învăţământ de pe tot cuprinsul Portugaliei şi aproape că nu există audienţă. Puţinele persoane prezente sunt însă mai ocupate cu mâzgălitul papuşelelor pe hârtie.

Ziarist: Dle. Profesor, conferinţa despre Brâncuşi şi expoziţia lui Romeo Niram la MAC poate fi începutul unui nou dialog cultural, mai strâns , între România şi Portugalia. V-aţi gândit la asta când aţi acceptat invitaţia de a ţine conferinţa?

Álvaro Lobato de Faria: Cred că există un dialog deschis, sănătos între cele două ţări. Eu am o mare admiraţie pentru România, sunteţi un popor extrem de inteligent iar românii pe care îi cunosc eu sunt foarte persistenţi şi reuşesc mereu în ceea ce îşi propun. Portughezilor le lipsesc motivaţia, energia, iar voi, care aţi trecut prin momente politice şi sociale atât de grele, nu v-ati coborât braţele, ci dimpotrivă, v-aţi ridicat, v-aţi mobilizat şi acest lucru este esenţial. Sunt înconjurat de oameni doborâţi, cu moralul scăzut, trişti, aşa că trebuie să-mi reîmprospătez forţele cu ajutorul românilor pe care îi cunosc.
Din punct de vedere cultural, Portugalia este o ţară fără vocaţie pentru artă. Nimeni nu ştie nimic despre Brâncuşi aici. Am vorbit cu atâţia artişti, sculptori şi nici nu au auzit de el. De aceea, doresc să fac cunoscut numele lui Brâncuşi aici, am trimis conferinţa la ziare, televiziuni, reviste, am publicat-o pe internet. Voi vorbi despre Brâncuşi în toate ţările lusofone şi deja am fost invitat de şapte Primării ale principalelor oraşe din Portugalia pentru a ţine conferinţa. Aşa că sunt convins că şi în Portugalia, lumea va afla despre Brâncuşi şi despre arta românească.

Ziarist: Revista Niram Art a primit de curând premiul MAC – Presă pentru excelenţă în jurnalism cultural şi artă. Ce sunt aceste premii MAC şi de ce aţi ales să oferiţi acest premiu lui Romeo Niram pentru fondarea revistei?

Álvaro Lobato de Faria : Noi oferim în fiecare an premiile MAC de Excelenţă în Artă, pe mai multe categorii, pentru artiştii care s-au evidenţiat cel mai mult în cursul anului trecut, MAC Pictură, MAC Sculptură, MAC Revelaţie, MAC Carieră şi pentru ziarele, revistele, emisiunile care promovează şi sprijină artele frumoase în Portugalia şi care din păcate sunt atât de puţine. Aceste premii oferite mass-mediei au obiectivul de a reînsufleţi jurnalismul cultural în Portugalia. Se pare că a fost o idee bună deoarece ziariştii au început un fel de competiţie între ei pentru a câştiga premiul. Nu există nici un alt premiu care să răsplătească jurnalismul cultural în Portugalia, jurnaliştii care lucrează în domeniul cultural sunt foarte puţini, deoarece nu există interes în ştirile culturale. Există tot felul de premii pentru programele, revistele de actualităţi, despre ce se întîmplă acolo sau acolo, despre băieţelul care s-a pierdut, însă nu se face absolut nimic pentru promovarea culturii.
Anul acesta la categoria Televiziune, câştigătoarea a fost emisiunea Cartaz das Artes a televiziunii TVI, iar la presa scrisa revista Niram Art. Consider că este un premiu mai mult decăt meritat, fiind vorba despre o premieră în lumea presei culturale, o revistă de artă în 4 limbi. Ne bucurăm şi ne mândrim că portugheza este una dintre ele. Este o inovaţie cel puţin în Portugalia, dar din câte ştiu nu mai există o astfel de publicaţie la nivel mondial.
Revista a devenit deja o referinţă în lumea publicaţiilor de artă, este cunoscută în multe ţări, s-a vorbit despre ea şi la televiziunea portugheză şi doresc să îl felicit pe Romeo Niram pentru această iniţiativă şi pe Dna. Redactor Eva Defeses, pe care am avut plăcerea să o cunosc la Lisabona şi pe care o consider o ziaristă extrem de bună. Este minunat să vezi o echipă de tineri atât de entuziasmaţi şi de capabili să pună pe picioare un astfel de proiect.

Ziarist: Romeo Niram este prezent la expoziţia colectivă care marchează 13 ani de existenţă a Mişcarii de Artă Contemporană. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Álvaro Lobato de Faria: Îl cunosc pe Romeo Niram de mai mult timp şi era mereu ocupat cu tot felul de expoziţii şi evenimente în mai multe ţări, aşa că ultima oară când l-am văzut, la conferinţa Brâncuşi, am profitat de prilej pentru a-l invita să participe la expoziţia colectivă a MAC ce va putea fi văzută din iulie până în septembrie la cele două sedii ale Mişcării de Artă Contemporană din Lisabona. Am văzut primele sale lucrări inspirate din sculptura lui Brâncuşi şi mi-au plăcut foarte mult, cred că pictura lui Niram elogiază România şi în acelaşi timp vorbeşte despre cultura şi arta de înaltă ţinută existente în România. Este o mare onoare pentru mine şi pentru ceilalţi artişti prezenţi (peste 30) că a acceptat invitaţia noastră.

Este cel mai tânăr artist care expune în această colectivă ce este formată din pictori consacraţi, mulţi dintre ei adevăraţi monştri-sacri ai picturii contemporane din Portugalia, şi singurul străin. Este prima oară când Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia expune un pictor român şi de aceea am ţinut, în deschiderea festivităţilor, un discurs de omagiere a României, cu o prezentare a României, a artei româneşti.

Ziarist: Veţi accepta propunerea Institutului Cultural Român din Lisabona de a ţine o conferinţă despre Brâncuşi în deschiderea expoziţiei individuale de pictură a lui Romeo Niram, având în vedere că picturile ce vor fi expuse în premieră la ICR sunt inspirate de sculptura brâncuşiană, Niram reuşind o transpunere interesantă pe pânză a sculpturilor şi o legătură între pictură şi sculptură. Printre invitaţi se va afla, din câte am înţeles, şi Directorul Institutului Cultural Român din Madrid, Dl. Horia Barna. Va fi din nou o seară plină, dedicată artei româneşti.

Álvaro Lobato de Faria: Nu cunosc amănunte despre această propunere dar este posibil, eu doresc să colaborez la nivel cultural cu România mai ales când este vorba despre Brâncuşi, pe care îl admir atât de mult. Nu am văzut toate picturile lui Niram din acest ciclu, va fi o surpriză şi pentru mine. Am scris deja un articol despre pictura sa, îl consider un pictor matur, cu o personalitate puternic expresivă. Picturile sale îi confirmă talentul, accentuat de tehnica extrem de perfecţionată şi de stilul propriu, care lasă să se descopere o viziune originală despre oameni, lucruri, zămislind cu sensibilitate şi imaginaţie forme capabile să vorbească singure şi să-şi trăiască propria viaţa. Aşa că sunt foarte entuziasmat de aceasta propunere din partea ICR-ului de la Lisabona, însă nu vă pot da mai multe amănunte.

Ziarist: Dle. Álvaro Lobato de Faria, vă mulţumesc foarte mult pentru timpul Dvs.

Interviu realizat cu ocazia decernării Premiilor MAC, la sediul Instituţiei, Lisabona, 3 Iulie 2007

Interviu cu Redactorul-sef al revistei culturale SISIF, Cristina Licuta, de Eva Defeses

Cristina Licuţă este redactor-şef adjunct şi membru fondator al uneia dintre cele mai citite reviste de pe internet. Este vorba de revista Sisif (http://www.sisif.ro), revistă care a apărut la Craiova în 2002.

Cristina Licuta

Ai terminat Facultatea de Litere din Craiova. Erai încă studentă în anul 2 cînd a apărut primul număr al revistei Sisif. Cum s-a născut ideea unei reviste virtuale?
Intr-adevar, eram inca studenta la vremea cand a luat nastere ideea unei reviste virtuale. Ideea nu mi-a apartinut, eu am fost prima care a sustinut-o insa. Ideea ii apartine colegului meu de facultate si amicului meu Petrisor Militaru. Am fost colegi de grupa in perioada facultatii si tot citind revistele culturale existente ne-am dat seama ca totul era mult prea batranesc pentru noi. Apoi Petrisor s-a gandit la o revista virtuala si impreuna, intorcandu-ne in fiecare seara de la facultate, am gandit formatul revistei. Asta se intampla prin octombrie 2002, pe bulevardul ce uneste Universitatea de gara din Craiova. Apoi am vorbit si cu Ciprian Stoicea, celalat membru fondator al revistei si am inceput sa ne gandim care ar putea fi oamenii pe care sa ii aducem langa noi. Am gasit si webmaster si am inceput lucrul. A, si, foarte important, la mijlocul lunii octombrie am primit un calculator.

Ce ne poti spune despre colectivul Sisif?
Suntem 3 membri fondatori dupa cum am spus, dar redactia Sisif este alcatuita din mai multi oameni. La inceput am fost sase oameni. Intre timp au mai plecat unii, au mai venit altii. Nucleul a ramas insa. De curand, am mai facut ceva modificari si in redactie. Acum suntem 10 in redactie, dar avem si Formula de acum este insa, cred eu, una de cursa lunga.

Vorbeşte-ne despre noul format Sisif.

Cred ca am simtit cu totii nevoia unei schimbari. Am avut o pauza mai mare, in care abia am reusit sa scoatem 2 numere si astfel ne-am hotarat sa schimbam formatul. Siteul este inca in lucru, designul nu este definitivat, dar vom defila asa o vreme pana vom face rost de un designer.

Cum ai ajuns în Braşov?
La inceput in Brasov am ajuns cu masina, prin 1998. In iunie 2004, am revenit in Brasov, dar cu trenul. Intr-o zi de vara, in curtea inspectoratului craiovean, am dat cu banul. Eram cu Petrisor langa mine. El mi-a dat o moneda de 500 de lei vechi. Apoi, la sfarsitul lui august, am venit in Brasov cu masina, cu catel si purcel dupa mine, namely cu pc-ul, muzica si cartile esentiale din biblioteca personala.

Cît de greu este să urmezi un masterat în Braşov şi să lucrezi cu oameni împraştiaţi în toate colţurile ţării la o revistă care apare în Craiova?
La inceputul venirii mele in Brasov a fost mai greu. Dar nu am fost singura care a plecat din Craiova dupa terminarea facultatii. Practic, acum in Craiova nu mai sunt decat Petrisor si Ciprian, restul redactiei este in toata tara. Avem colaboratori si din Anglia, Japonia, America. De peste tot. Cat de greu este nu se poate spune. Nici prea greu, nici prea usor. Dar cu rabdare si umor o duci la capat.

Ce anume ţine la un loc colectivul revistei Sisif?
Cred ca ar trebui stiut ca nimeni de la sisif nu primeste bani pentru ceea ce face. Cu totii ne-am antrenat benevol in acest proiect. Facem cu totii aceasta revista pentru ca ne place si pentru ca ne da speranta ca totul nu este atat de damnat pe cat pare. Si pentru ca, in definitiv, are sens!

Ai putea să explici : Domnişoara Christina coboară zilnic la Olimp. Venise de la Gaudeamus. Asearã vorbea cu încantare despre Novecento şi despre confuziile din copilărie: rana şi hrana. Vorbea despre noutăţile din târg… Eternele noutăţi.
Ah, te referi, binenteles, la ce este postat pe Sisif la redactie. Probabil ca unele lucruri trebuie sa ramane inca nespuse. Este, sa spunem, o poezie dedicata mie. Prima in care m-am regasit.

Ce planuri de viitor ai ?
Uneori cred ca nu eu am planuri cu viitorul. Cine e in fond viitorul asta? Sa vedem ce planuri are el cu mine. Inainte de toate sa termin masterul daca nu ma razgandesc intre timp si ma marit. ; )) Cu viitorul, bineinteles.

Nu simţi nevoia să dai Braşovului ce ai dat şi Craiovei? Adica o revistă.
Nu cred ca revista pe care am facut-o, impreuna cu prietenii si colegii mei din Craiova, a fost si este a Craiovei. A fost o simpla intamplare ca ne aflam in Craiova. Si sa nu uitam ca Sisiful este o revista virtuala, deci accesibila tuturor, indiferent de loc, indiferent de natie, de facultatea pe care o urmeaza, de profesorii pe care ii au. Mi-ar placea, in schimb, sa scot o revista in format scris. Asta ar fi o alta provocare. Dar pentru asta ai nevoie de oameni cu care sa pornesti din nou la drum. Iar oamenii de incredere sunt greu de gasit.

Interviu cu Răzvan Mazilu, de Eva Defeses

Rep.: Deşi majoritatea criticilor au subliniat îndeosebi uniunea perfectă dintre dans şi teatru din spectacolul „Dorian Gray”, pornind de la cuvintele regizorului Dragoş Galgoţiu:„e firesc ca spectacolul să alunece spre balet, spre o formă pură. Acolo se fac legăturile cu lumea de dincolo de vizibil, cu Utopia estetica a lui Wilde, cu viziunile lui Caspar David Friedrich, pictorul filosofilor (…).” , nu putem să nu observam o formă de construcţie ce aduce mult cu lumea picturii. Este mai mult decât o simpla deducţie logică pornind de la titlul operei lui Wilde, mişcările dumneavoastră pe scena par, luate în parte, studii de desen, îngemănate prin ritm.

Ce rol a avut pictura în modul în care v-aţi conceput coregrafia?

R.M.: E interesant ce mă întrebaţi. În treacăt fie spus, pictura este o altă pasiune a mea, poate că dacă nu aş fi făcut dans aş fi pictat. Într-un spectacol ca „Dorian Gray”, picturalitatea e o calitate esenţială, pentru că materializează pe scenă epoca pe care o evocă romanul lui Wilde, definită de obsesia frumosului, de superioritatea artei asupra vieţii însăşi. Din acest punct de vedere, era foarte important ca toate elementele din acest spectacol – de la scenografie şi costume până la armonia şi graţia mişcărilor – să aibă un numitor comun: estetismul – aş zice, exacerbat, dus la extrem.

Rep.: Reprezentaţii în cluburi nocturne (Sell me!), muzică sacră (Block Bach), Tango (Un tango más), Shakespeare, lucruri care par, la prima vedere, contrarii. Dvs. vi le însuşiţi pe toate cu atâta uşurinţă, plutind printre ele. Care este totuşi stilul pe care îl preferaţi?

R.M.: La 14 ani, am descoperit dansul contemporan. Nu ştiam mai nimic despre el, dar am avut revelaţia faptului că eu voi face dans contemporan şi nu balet clasic. Eu fac dans contemporan nu pentru că nu am corespuns cerinţelor baletului clasic, aşa cum se întâmplă azi cu mulţi dansatori. Pentru mine dansul, aşa cum îl inţeleg eu, e chiar ca o necesitate existenţială, aşa mă exprim cel mai bine. Îmi place să experimentez mai multe genuri, de la contemporan la cabaret, trecând prin teatru-dans. Ador musicalul şi doresc să montez astfel de spectacole. Aş spune deci că stilul meu e mai degrabă eclectic.

Rep. : Ce aduce în plus teatrul? Este ceva ce nu se poate exprima prin balet şi aici intervine teatrul?
R.M.: Însuşi dansul meu e marcat de teatralitate, fug de abstract. În plus, cred foarte mult în versatilitatea unui artist, este un „must” al artei contemporane. Am devenit regizor-coregraf la o vârstă foarte… fragedă, la 20 de ani. Poate din inconştienţă, poate din nevoia imperioasă de a demonstra că am un cuvânt de spus. Desigur, la început lumea te priveşte ca pe o curiozitate, o struţo-cămilă, există prejudecata conform căreia dansul este ceva frivol, deci cum aş putea eu, un dansator, să fac spectacole de teatru-dans? Am făcut, deci, spectacole de unul singur, dar am colaborat şi cu regizori importanţi, atunci când am primit propuneri interesante. Alternez ipostazele de dansator şi creator de spectacole şi mi se pare foarte provocator.

Rep.: Există o carte care v-a impresionat şi pe care aţi dori să o puneţi în scenă?

R.M.: Mi-ar plăcea să fac un spectacol după “Moarte la Veneţia”, de exemplu, o nuvelă definitorie despre condiţia artistului, despre căutarea idealului, cu orice preţ…

Rep.: Dansaţi de la 3 ani. Care este persoana care v-a sprijinit cel mai mult pe aceasta „cărare” – cum ştiu că nu vă place termenul „carieră”?

R.M.: Îmi face plăcere să subliniez de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru cât de important a fost sprijinul familiei mele, care a ştiut să cultive, într-o epocă ce părea complet ternă, lipsită de perspective, frumosul şi sensibilitatea. Părinţii mei, sora mea mi-au înţeles chemarea şi m-au ajutat teribil. E atât de important să fii înţeles, să fii sprijinit în ceea ce faci.

Rep.: Care este relaţia Dvs. cu actorii alături de care lucraţi? Am înţeles că, de exemplu, de la spectacolul din 1995, “Dama cu Camelii”, prilej cu care aţi lucrat cu Maia Morgenstern, s-a consolidat o prietenie deosebită între dumneavoastră. Cum v-a influenţat această întâlnire pentru parcursul Dvs. viitor?

R.M.: Partenerii de scenă – fie că sunt actori, fie dansatori – sunt extraordinar de importanţi într-un spectacol. Am nevoie să lucrez cu artişti care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine, cu care pot comunica perfect pe scenă, dincolo de cuvinte. Aşa s-a întîmplat cu Maia, cu care, într-adevăr, am lucrat extraordinar. În plus, întâlnirea cu ea mi-a dat curaj. Eu eram un student, la început de drum, ea era deja o actriţă binecunoscută. Faptul că ea a avut mare încredere în mine şi a fost dispusă să rişte foarte mult mergînd alături de mine, în spectacole ‘altfel’, cum nu se mai făcuseră, a contat enorm pentru mine. Îi mulţumesc o dată în plus.

Rep.: Spuneţi că nu puteţi disocia „artistul – Mazilu” de „omul – Mazilu”. Cu ce trăsătură din personajul lui Dorian Gray v-aţi putut identifica cel mai bine, urmând ca de aici să putem dezgropa, noi, ca cititori, o latura a lui „R.M. – omul”, fără a pierde din vedere artistul.

R.M.: Eu am crescut la bloc, într-un cartier bucureştean, în plin comunism. Am avut o copilărie fericită datorită familiei, dar ştim cu toţii cât de tristă era epoca. Nu credeţi că dandysmul – pe care Dorian Gray îl reprezintă – poate deveni un reper pentru un adolescent care tânjeşte să trăiască într-o altă lume, între lucruri frumoase, cu întâmplari speciale? Am citit „Portretul lui Dorian Gray” şi am rămas marcat, apoi „Craii de Curtea-Veche” a lui Mateiu Caragiale. Toate aceste lecturi mă ajutau să visez frumos, să evadez din realitatea cotidiană. Şi speram, în taină, să îl interpretez pe scenă pe Dorian Gray. Fapt care, din fericire, s-a şi concretizat, acum aproape patru ani.

Rep.: Vă seduc mai degrabă personajele în care întâlniţi fragmente din propria Dvs. lume interioară sau, dimpotrivă, este cu atât mai fascinant de interpretat un personaj cu care nu aveţi nimic în comun?

R.M.: Îmi place la nebunie să construiesc personaje, pur şi simplu. Cu cât sunt mai dificile, cu atât e mai provocator. În general, fiecare personaj e o ocazie să mă descopăr şi redescopăr, să găsesc resurse pe care încă nu le-am explorat. Să intru în pielea altui personaj, să îi aduc destinul pe scenă, să trăiesc prin acel personaj experienţe de care nu am parte în viaţa mea de zi cu zi – asta mă fascinează.

Rep.: Care sunt gândurile Dvs. în timpul în care primiţi, la sfârşitul spectacolului, aplauzele publicului şi nenumărate rechemări pe scenă?

R.M.: Este o stare foarte specială, o stare de graţie, nu aş putea spune că mă gîndesc la ceva anume. Pur şi simplu, simt că eu şi publicul comunicăm, că suntem conectaţi.

Rep.: Care ar fi întrebarea ce aţi dori cel mai mult să vi se pună într-un interviu şi până acum nimeni nu a făcut-o?

R.M.: Grea întrebare… Poate chiar asta. Dar eu aştept în continuare, cu fiecare interviu, să fiu surprins. De exemplu, nu m-a întrebat nimeni până acum „Ai visat vreodată că dansezi, ai dansat vreodată în vis?”. Răspunsul ar putea fi: „Da, de multe ori. Uneori am senzaţia că nici acum nu m-am trezit”.

Rep.: Domnule Mazilu, vă mulţumesc mult pentru timpul acordat.

Fotografii de Mihaela Marin

George Roca, redactorul revistei AGERO în dialog cu Eva Defeses: De fapt, nu numai cititorul te judecă, ci şi autorii. Dacă nu-i satisfaci, te părăsesc amândoi!

Niram Art 9

George Roca

George Roca

GEORGE       ROCA  – (n.1946, Huedin,  România). Scriitor român din Australia; poet,  jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii   de   cultură.   Biografie   profesională   de „scriitor   american“:   actor,   consultant   în   turism,  filolog,                 fotoreporter      „freelancer“,       traducător, jurnalist.   A    condus   revista   de   cultură   „Spirit Românesc“ (Sydney, Australia) şi a contribuit în mod hotărâtor la conservarea „spiritului românesc“ în ţara de  la  Antipozi.  Cărţi   reprezentative:  „Orizonturi albastre“, „Dincolo de orizont“, „Epoca Ştefaniană– o interpretare arhitecturală“.

Eva Defeses: Stimate domnule George Roca, sunteţi de mai mult timp, mâna din spatele multor articole  şi elemente de  grafică  apărute  până  acum în revista  de  cultură românească   AGERO din  Germania.  Scriitori,  poeţi, pictori, fotografi v-au trecut pâna acum prin mână şi au  beneficiat de talentul şi compentenţa dumneavoastră profesionala pentru a-i promova sau face cunoscuţi. Cum ati ajuns să colaboraţi cu revista Agero?

George Roca: Fără nici o modestie pot să vă spun că la revista Agero sunt şase mâini care „butonează” de zor şi lucrează la publicarea multor articole primite de la corespondenţii noştri. Mă refer la membrii echipei de redacţie: Melania Cuc, Lucian Hetco şi subsemnatul. Şase  mâini care lucrează  cu dăruire pentru a prezenta cititorilor articole atrăgatoare şi interesante, însoţite de fotografii inedite. Într-adevăr eu mă ocup cel mai mult de partea grafică, design  şi  prezentare. Cum  am  ajuns  la  Agero?   La început  am  fost corespondent,  apoi  am  fost  solicitat  să  fac  parte din  redacţie. Aveam  o oarecare experienţă şi am acceptat cu plăcere. Încet, încet m-am acomodat cu colegii mei şi rezultatele au început să apară. Am ajuns în unele perioade la peste şase mii de accesări pe zi. Unii mai sceptici vor zice „bine, bine, dar unii accesează adresa de net din greşeală, alţii doar îşi aruncă privirea asupra titlurilor şi pleacă…” Aşa o fi, şi chiar dacă ar fi aşa, o bună parte din aceştia se reîntorc de curiozitate sau le spun altora despre revista noastră. Cautăm să avem o grafică atrăgătoare, complexă şi să prezentăm articole cât la variate ca tematică şi structură.

Eva Defeses: Dumneavoastră vă ocupaţi exclusiv de partea literară  şi artele frumoase? De ce aţi ales acest segmente?

George Roca: De partea literară ne ocupăm toţi cei trei membri ai redacţiei, de „artele frumoase” ma ocup doar eu. De ce? Pentru că mă pricep şi pentru că îmi face o deosebită plăcere. De aproape un an am introdus la revistă câteva segmente noi. La început au fost cele de poezie, apoi istorie, urmate de „umor şi caricaturi”. Văzând că avem  succes (am publicat şi eu câteva  caricaturi personale) ne-am propus să  construim un  segment  de „arte frumoase”. L-am numit „Simeza Agero”.

Eva Defeses: De când există în revistă proiectul SIMEZA, de prezentare a  artiştilor plastici  români de pretutindeni  şi cum s-a  ajuns  ca  artele frumoase să aibă o pondere destul de mare în revista Agero, în contextul în care multe reviste de cultură din România conţin foarte puţine articole despre artă?

George  Roca:  Proiectul „Simeza  Agero”  a  fost  conceput  de mine şi Lucian Hetco la sfârşitul anului 2006. Am considerat că este necesar să oferim spaţiu de prezentare unor artişti care nu au website-uri, sau pe unii (chiar dacă au), să îi face cunoscuţi cititorilor noştri.  „Simeza Agero” conţine   imagini  fotografice  cu   lucrările  unor  artişti plastici români contemporani,  însoţite bineînţeles de o fişă de prezentare a autorului. Aceştia sunt pictori şi sculptori talentaţi care ne bucură că au luat legătura cu noi şi că ne-au oferit prilejul să le găzduim imaginea lucrărilor pe site-ul Agero. Munca nu  e uşoară dar aduce satisacţii. Imaginile trebuiesc îmbunătăţite, tăiate la mărime, apoi alcătuită fişa de prezentare cu cât mai multe detalii. Munca e migăloasă,  ia timp dar merită! Mai ales că sunt mulţumiţi  şi  satisfăcuţi  atât  artiştii  cât  şi  cititorii.  Noi  facem  această muncă benevol, prin voluntariat aşa că o facem din plăcere şi de aceea nu precupeţim efortul pentru a crea o lucrare de calitate.

Eva  Defeses:  Câţi  artişti  aţi  găzduit  până  acum  în  paginile  revistei dumneavoastră? Bazându-vă pe contactele pe care le-aţi avut cu ei, cum vedeţi dumneavoastră arta  românească contemporană şi cum credeţi ca este văzută în Europa?

George  Roca:  Vorbind de creatorii de frumos pot să  vă  spun că am prezentat până acum 14 artişti români, dintre care 12 pictori şi 2 sculptori. Arta românească contemporană este în plină înflorire. Trebuie doar să o facem cunoscută şi celor din afara perimetrului  naţional.  Mulţi străini  rămân uimiţi  şi încântaţi  când au tangenţă cu aceasta.  Am să vă dau câteva exemple de artişti români talentaţi care nu locuiesc în prezent în România dar duc faima acesteia acolo unde sunt stabiliţi: Romeo Niram„face valuri” în Portugalia, Spania, Germania, Israel, Rodica Iliescu în Franţa, Japonia şi Canada şi Geo Goidaci în Germania, Italia şi Grecia. Depăşind hotarele europene nu pot să nu îi menţionez pe Iuliana Săsărman în Statele Unite la New York şi pe Radu Satcău la Melbourne în Australia. M-am referit aici strict la cei care i-am prezentat la „Simeza Agero”.  Sunt convins  că  mai  sunt  mulţi  artişti  talentaţi  originari  din România răspândiţi pe  mapamond. Ne mândrim şi cu artiştii din ţară prezentaţi  pe site: Melania Cuc, Victoria Fătu-NalaŃiu, Alina Paraschiv, Maria Olteanu, Cătălina Codreanu, Stela Şimon, Eugen Evu, Victoriţa Duţu şi Cristina Oprea. Arta tuturor celor prezentaţi mai sus nu poate să nu aducă faimă şi aprecieri la adresa românilor.

Eva Defeses: Ştiu că sunteti iniţiatorul mai multor reviste electronice înAustralia, dedicate tot culturii româneşti. Cu ce scop le-aţi înfiintat?

George  Roca:  Am avut până acum trei reviste  româneşti  pe internet: „Rexlibris”, „Prolibris” şi „Paradox”. Din păcate toate au  sucombat din lipsă de web masters. Scopul înfiinţării  lor a  fost promovarea literaturii române în spaţiul virtual.

Eva Defeses: În revista Agero se publica exclusiv în  limba  română  sau există şi o variantă  în limba  germană,  pentru a putea oferi  accesul la cultura românească şi germanilor?

George  Roca:  Revista  Agero,  este  o  revistă  cu  precădere  în  limba română, dar are o secţie şi în limbi străine. Acolo sunt publicate lucrări ale românilor care sunt scrise sau traduse şi în alte limbi.

Eva Defeses: Revista Agero a început ca o publicaţie electronică locală, însă acum este deja cunoscută în multe ţări. V-aţi gândit şi la o ediţie pe hârtie, destinată românilor şi germanilor din Stuttgart?

George Roca: Revista Agero a fost concepută la început de iniţiatorul ei, Lucian Hetco, ca o publicatie  electronică a asociaţiei germano-române din Stuttgart sub forma unui buletin de informaţii comunitare. Cu timpul a evoluat şi s-a transformat într-o solidă şi valoroasă revistă de literatură şi artă. Desigur corespondenţii sunt români de pretutindeni. Mai serveşte totuşi obiectivele şi proiectele asociaţiei „Agero” din Stuttgart.

Când am venit eu în colectivul de redacţie revista era deja bine conturată şi cunoscută. O ediţie tangibilă nu avem în proiect, dar în schimb suntem în tratative cu câteva edituri pentru a scoate anual volume antologice cu cele mai bune lucrări apărute în revista Agero. Acestea vor avea forma unui  almanah  şi  vor  fi  prezentate  în  mai  multe  tomuri.  Depinde  de finanţare şi dacă vom găsi sponsori.

Eva Defeses: Sunteti o personalitate multitalentata, jurnalist, fondator de reviste, scriitor, poet, actor, fotograf.  Care este totuşi forma de artă  pe care o preferaţi sau care vă fascinează cel mai mult?

George  Roca:  Mulţumesc  pentru laude şi promovare!  Sunt prea multe „calitaţi”  enumărate  mai sus!  Unele  dintre  ele  au   devenit  calităţi dormante, sau de arhivă, precum actoria, poezia, fondare de reviste… Am ramas cu scrisul şi cu fotografia.Vorbind de fascinaţie, pot să vă spun că încă din copilărie m-au fascinat toate artele. Am încercat chiar şi pictură şi  sculptură. Păcat că ziua are doar 24 de ore! Păcat! Întotdeauna sunt în criza de timp liber. Cel mai mult îl  consum editând şi promovând articole noi la revista  AGERO. Aceasta a devenit „liebling-ul” meu. E o satisfacţie enormă sa descoperi noi (sau chiar  necunoscuţi) producători de literatură şi artă, să-i faci să iasă la suprafaţă, să prevaleze, să-i etalezi cititorului cu ce au ei mai bun. O mare satisfacţie! Să-i vezi că se bucură cu toţii, atât producătorul cât şi cititorul.

Eva Defeses: Care sunt calităţile pe care credeţi că ar trebui să le aibă un jurnalist al unei reviste de cultură?

George  Roca:  În primul rând trebuie să aibă suflet şi inimă.  Să înţeleagă ce vrea cititorul. Apoi să fie la zi cu realitate  înconjurătoare, să înţeleagă atât doleanţele producătorului de  frumos sau de informaţie  scrisă cât şi cele ale cititorului.  De  fapt,  nu  numai  cititorul  te  judecă,  ci  şi  autorii. Dacă  nu-i satisfaci, te părăsesc amândoi!

Eva Defeses: Ce proiecte de viitor aveţi, în legatură  cu promovarea  culturii româneşti în Australia, unde locuiţi şi în Germania, unde este fondată revista Agero?

George Roca: Proiecte de viitor? Am multe! Numai timp să am… Vreau să îmi public lucrările. Am materiale pentru vreo  cinci cărţi.  Vine şi vremea lor! Mulţi  mă întreabă ce cărţi  am publicat. Puţine  şi subţirele  răspund eu! Dar promit că vor fi şi mai consistente: o carte de eseuri, una de jurnalistică, una de interviuri şi poate câteva de povestiri, poezie şi umor. Românii din Australia sunt însetaţi de cultură. Abia aşteaptă să mai apară ceva scris în limba română. Referitor  la promovarea  culturii  româneşti în Germania,  ce  să  vă  spun? Germania  şi  România  sunt  în Europa.  Atâta  timp   cât mi  se  va  oferi posibilitatea voi crea (chiar de aici de la Sydney! sic!) punţi de legătură între cele două naţiuni. Desigur că nu voi uita nici cultura românilor din Australia.