Editura Niram Art anunta lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru Bejan

Editura Niram Art anunta lansarea cartii El Ocaso de lo bello, a criticului de arta Petru Bejan. Lansarea va avea loc joi, 26 martie 2015, la orele 18.00, in Sala Naranja a Facultatii de Stiinte ale Informatiei, Universitatea Complutense din Madrid.

“El Ocaso de lo bello”, Petru BejanDeschiderea evenimentului va fi realizata de José Ignacio Población Bernardo, Vicedecan de Master si Doctorat- Facultatea de Stiinte ale Informatiei, José Antonio Jiménez de Las Heras, Vicedecan – Facultatea de Stiinte ale Informatiei, Universitatea Complutense din Madrid. Vor interveni: Diego Vadillo López – scriitor si analist de arta, Fabianni Belemuski – scriitor si jurnalist, cu participarea autorului, Petru Bejan.

lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru BejanTomul de fata pune în discutie „actualitatea” frumosului. Mai este acesta o categorie estetica „solara”, de referinta, dispusa a legitima practicile artistice emergente? Sau, dimpotriva, evolueaza într-o lumina estompata, crepusculara, care îi diminueaza relevanta? Spre ce directii se orienteaza interesul artistic actual? Cum poate fi conciliat vocabularul traditiei cu radicalismul insurgent al avangardelor?

lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru BejanMiza prezentului demers este, pe de o parte, estetica (a lectura semnele schimbarilor care au loc în „lumea artei”), pe de alta – hermeneutica (a interpreta si întelege limbajul artelor vizuale contemporane). Sunt reunite aici articole publicate în presa culturala autohtona, începand cu luna august 2010. Ele aduc în atentie întamplari simptomatice pentru contextul artistic în care ne situam, evidentiind speculatia filosofica de acompaniament, solicitata sa legitimeze experimente dintre cele mai curajoase. Cititorul va fi familiarizat cu tendintele notabile din campul artei: ajustari si transgresiuni estetice, strategii, programe si proiecte artistice, personaje de referinta, institutii reprezentative. Pe langa mutatiile structurale, sunt urmarite probleme ale producerii, promovarii si receptarii operelor de arta.

Stilistica narativa a textelor este adaptata în buna parte conventiilor jurnalistice, mai putin favorabile austeritatilor conceptuale si etalarilor bibliografice excesive. Tocmai de aceea, cartea poate fi accesibila în egala masura publicului larg – ispitit prin numeroasele exemple sa-si ascuta gustul estetic ori sa testeze limitele discernamantului critic -, dar si celui specializat, invitat sa se afunde odata cu autorul prin „galeriile” artei, în cautarea sensurilor noi, nebanuite, sau macar… promitatoare.

petru bejanPetru BEJAN (n. 25 octombrie 1963) este directorul Departamentului de Filosofie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza” Iasi, editor al revistei Hermeneia – Journal of Hermeneutics, Art Theory and Criticism, presedinte al Fundatiei Academice Axis si al Societatii Române de Filosofie, filiala Iasi. Domenii de interes: estetica, istoria si filosofia artei, antropologie artistica, critica de arta, hermeneutica, semiotica vizuala. Este autor, între altele, al volumelor Istoria semnului în patristica si scolastica (1999), Critica filosofiei pure (2000), Hermeneutica prejudecatilor (2004). Colabo¬reaza la volumele Cultura si personalitate (1991), Petre Botezatu. Itinerarii logico-filosofice (1996), Alternative hermeneutice (1999), Limitele interpretarii (2001), Interpretare si ideologie (2002), Adversus Heresis. Filosofie crestina si dialog cultural (2007), Estetica si artele astazi (2010), Knowledge and Action within the Knowledge Based Society (2011), La Géophilosophie de Gilles Deleuze. Entre esthetique et politique, Mimesis France, Paris (2012), L’action. Penser la vie, „agir” la pensée, Librairie Philosophique Vrin, Paris (2013), Vigne, vin et orders monastique en Europe. Une longue historie, Université de Bourgogne, Dijon (2013) The Problem of Identities in South Eastern Europe and Human Rights, T.C. Maltepe University, Istanbul (2014).

Anunțuri

Lucian Blaga: El filosofar „Bajo la especie del misterio” de Carmen Cozma

Editura Niram Art anunta aparitia editoriala Lucian Blaga: El filosofar „Bajo la especie del misterio”. Con un estudio sobre la „fusión de los horizontes”: Lucian Blaga y Anna-Teresa Tymieniecka, de Carmen Cozma.

Lucian Blaga: El filosofar  Bajo la especie del misterio Continuă lectura

Manifestul barbatilor impotriva lui David al lui Michelangelo de Eva Defeses

David de Michelangelo

David de Michelangelo

ARTA VS. SPORT

“Bratele-i sunt  de aur cu

topaze impodobite, pieptul lui e scut de fildescu safire ferecat.

Stalpi de marmura sunt picioarele lui, pe temei de aur asezate.

Infatisarea lui e ca Libanul si e maret ca cedrul”

(Cantarea cantarilor 5, 15-16)

In aceasta primavara, se implinesc 2 ani de cand s-a intamplat un miracol in viata mea. Acest miracol se numeste sport, in multe din variantele lui (ridicare de greutati, coarda, jogging, exercitii pliometrice, etc), pe care le-am gasit inmanuncheate intr-un mod desavarsit in antrenamentul pregatitor pentru meciurile de box, cel mai greu si complex sport. Lucrand in domeniul cultural, am observat de multe ori atitudinea dispretuitoare a multor intelectuali pentru oricine care isi dedica timpul activitatii fizice ca si cum preocuparea pentru sport ar insemna ori vanitate in legatura cu aspectul fizic, ori dovada de intelect slab (numai cei pe care nu ii duce mintea sa faca altceva aleg sportul).

Continuă lectura

UN TRUBADUR AL SPAŢIULUI VIRTUAL – George Roca de Roni Caciularu, Postafata la Cartea „De vorba Cu stelele”

UN TRUBADUR AL SPAŢIULUI VIRTUAL

George Roca, redactorul şef al publicaţiei americane „Romanian Vip”

George ROCA, De vorbă cu stelele (interviuri)

George ROCA, De vorbă cu stelele (interviuri)

L-am cunoscut pe o stradă din internet. Acolo, într-o casă de la o anume intersecţie, să zicem a timpului cu gândul, el face o revistă, o revistă bună şi interesantă, pe care o răspândeşte în lumea de pretutindeni… „Romanian VIP”. Aşa se numeşte revista la care mă refer şi la care colaborez de un timp destul de însemnat. Ea apare în Statele Unite şi este realizată de George Roca tocmai de la Sydney, din Australia, el fiind şi un virtuos al însufleţirii computerului.

M-a impresionat acest om prin ştiinţa sa de a-şi respecta colaboratorii, prin francheţea sa şi deschiderea intelectuală de care dă dovadă. Dar nu numai atât! Pe lângă faptul că poetul George Roca este un sclav şi un trubadur al spaţiului virtual de pe internet, el este un umanist, în sensul cel mai frumos şi imediat al cuvântului – adică un om de omenie, pentru omenie, pentru înţelegere şi apropiere între oameni, indiferent de pe ce punct al pământului ar fi ei, fie el România (în primul rând!), fie Australia – pentru că acolo trăieşte domnia sa acum, cu familia, fie din Israel, Canada, Statele Unite, unde îşi găzduieşte „romvipul”, sau aiurea.

Peste tot are prieteni. Prietenia e un lucru sfânt pentru GR (cum obişnuieşte să se semneze în grabă!); e un lucru greu de înfiripat, dar, zice el, mult mai greu de menţinut. GR crede că numai astfel oamenii pot simţi cu adevărat că sunt oameni: atunci când au prieteni şi ştiu să şi-i menţină şi să se facă acceptaţi ca prieteni. Cred că are dreptate. După cum cred că are dreptate, şi atunci când spune într-o poezie: „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ În secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci/ când nu mai putem face faţă/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară

Este poet şi ziarist. A scris, a editat, şi figurează în conducerea mai multor reviste şi ziare. Iar toate aceste publicaţii care sunt la activul său, la un loc, ajung la cca. 20. Este o carte de vizită concludentă, mai ales că, întotdeauna, GR a militat pentru aceleaşi idealuri democratice, de dragoste faţă de oameni, de normalitate şi înţelegere, de frumos şi curăţenie sufletească.

Stă în Australia, dar nostalgia, dorul rezonează profund şi aparte pentru Ardealul copilăriei sale, pentru România, pentru oamenii cu care se întâlneşte în aceeaşi limbă românească. Este loial, totodată, şi ţării în care trăieşte de vreo treizeci de ani. Se consideră şi e considerat australian, s-a asimilat şi-şi trăieşte cu demnitate dualitatea, contopindu-se în pluralitate pe fiorul „venşic tânăr şi ferice” al spaţiului carpato-dunărean.

„Eu – îmi spunea domnul Roca – trimit articolele pe care le editez pentru revistă şi altor publicaţii prietene. Să le vadă, să se bucure, să le citească şi să le publice dacă vor! Şi uite aşa se creează legături sănătoase între «românii» de pe mapamond. Şi astfel ne cunoaştem mai bine, ne apreciem şi ne împrietenim chiar… De obicei trimit materialele la peste 150 de adrese: conducători de redacţii, editori, jurnalişti, scriitori, prieteni. Aceştia sunt răspândiţi în întreaga lume. Din Nigeria până în Noua Zeelandă, şi din Israel până în Canada”.


Am încă atât de multe de spus despre acest om care, recunosc, „mi s-a lipit de suflet, ca marca de scrisoare”! Căci, cred eu, merită să-l cunoaştem. E un om adevărat. E un om cum aş vrea să fie mai mulţi decât sunt!

Roni Căciularu

Scriitor şi jurnalist

Israel

Curbură Gaussiană si curbură Riemanniană de Liviu Ornea

Oricine poate spune dacă un obiect e plan sau rotund, dacă o linie e dreaptă sau curbă. E de ajuns o singură privire. Dar dacă nu le-am putea privi? Le-am pipăi, probabil. Sigur, în caz că obiectele respective sînt foarte mari, am putea avea unele dificultăţi, dar am putea uşor imagina metode ca să le depăşim.

Liviu Ornea

Liviu Ornea

Dar dacă nu le-am putea nici privi, nici pipăi? Cu alte cuvinte, dacă nu ne-am putea plasa undeva în afara lor, dacă am face parte din chiar obiectele a căror formă vrem să o desluşim? Cum să determinăm forma unui obiect atunci cînd simţurile nu ne pot ajuta? Cum să ghicim forma universului?

Primul care a înţeles – cel puţin, primul care a scris-o explicit – că forma (curbura) este o proprietate intrinsecă a fost Karl Friedrich Gauss, Consilierul Aulic de la Götingen. Nu numai că a înţeles acest lucru, dar şi-a dat seama de importanţa covîrşitoare a rezultatului: l-a numit „Teorema egregium” (e singurul enunţ dintr-un memoriu dens, de circa treizeci de pagini, caruia i-a acordat acest  titlu) şi i-a dat mai multe demonstraţii.

Dar care e definiţia formală a curburii? Sînt posibile mai multe definiţii, toate echivalente. Cea cu care lucra Gauss, numită acum gaussiană, e foarte naturală. Să ne imaginăm o porţiune mică de suprafaţă. În fiecare punct al ei ridicăm un segment perpendicular pe planul tangent în acel punct, de lungime 1, avînd grijă să păstrăm aceeaşi orientare pentru toate segmentele. Translatăm apoi toate aceste segmente în centrul unei sfere fixe de rază 1. Capetele lor mătură o porţiune din suprafaţa sferei. Măsurăm aria aceasta (prin integrare, pentru că vom avea de-a face cu o porţiune de formă neregulată) și o raportăm la aria porțiunii de pe suprafață. Valoarea rezultată va fi curbura totală a porţiunii iniţiale de suprafaţă. E, intuitiv, clar că o suprafaţă va fi cu atît mai curbată cu cît vectorii normali translataţi acoperă o suprafaţă mai întinsă pe sferă; altfel spus, cu cît vectorii normali în puncte apropiate împung în direcții mai diferite.  Cu această definiție,  Gauss a calculat curbura totală a unui triunghi ale cărui laturi sînt linii geodezice (liniile cele mai scurte între orice două puncte ale lor – pe sferă, de exemplu, sînt  arcel de meridian) şi a obţinut o valoare egală cu excesul sumei unghiurilor triunghiurilor faţă de 180 de grade. În particular, o suprafaţă este curbată pozitiv (respectiv negativ) dacă şi numai dacă suma unghiurilor triunghiurilor geodezice este strict mai mare (respectiv mai mică) decît suma unghiurilor unui triunghi plan. Astfel, geometria neeuclidiană hiperbolică, fondată de Lobacevski şi Bolyai, se poate modela pe o suprafaţă cu curbură constantă negativă, de exemplu pe o pseudosferă de forma unei trompete.

Ce ne spune, de fapt, rezultatul lui Gauss? Deoarece unghiurile unui triunghi se pot determina dacă i se cunosc lungimile laturilor, pentru a cunoaşte curbura e suficient să ştim măsura lungimi pe suprafaţă. Cum Gauss lucra doar cu suprafeţe scufundate în spaţiul ambiant (euclidian), calculul  lungimii din spaţiul cu 3 dimensiuni era automat indus pe suprafaţă, modalitatea de măsurare şi, în consecinţă, curbura fiind intrinsece suprafeţei. Practic, Gauss spunea că nişte fiinţe imaginare doi-dimensionale care ar trăi într-o (nu pe o) suprafaţă, fără a putea percepe lumea exterioară,  ar putea totuși determina curbura lumii lor prin simple măsurători de lungimi. De altfel, el şi-a aplicat rezultatul, calculînd cu mare acurateţe pentru vremea aceea (memoriul lui Gauss a apărut, în latină, în 1827) curbura Pămîntului.

Pasul următor l-a făcut Bernhardt Riemann în 1854, în lecţia ţinută la Götingen cu prilejul abilitării. Tema lecţiei fusese propusă de Gauss: Asupra ipotezelor care stau la baza geometriei. Riemann lucrează pe varietăţi (pe care tot el le-a definit), anume spaţii cu n dimensiuni care seamănă local cu un spaţiu euclidian cu tot atîtea dimensiuni. De exemplu, o varietate doi-dimensională este o suprafaţă. Defineşte apoi curbura unei varietăţi (azi îi spunem curbură riemanniană) în direcţiile ei de suprafaţă (curbura spaţiului e nulă pentru că toate secţiunile plane au curbură gaussiană nulă), extinzînd, practic, definiţia lui Gauss şi arată că pentru a o calcula e suficient să ştim cum să măsurăm lungimi pe varietate. Dar, spre deosebire de Gauss, el nu mai presupune că varietăţile ar fi scufundate într-un spaţiu ambiant. În consecință, curbura riemanniană este, prin definiție, o noțiune intrinsecă. Pe de altă parte, nici modalitatea de măsurare nu mai e prescrisă, și ea devine tot intrinsecă: trebuie aleasă, postulată (1). În cazul spaţiului cu trei dimensiuni, cel puţin la scară mică, ţinînd seama de observaţiile fizice, reţeta de măsurare este cea euclidiană şi curbura rezultă nulă. Dar nimeni nu ne împiedică să imaginăm alte spaţii, neeuclidiene, în care să postulăm alt mod de calcul al lungimii. Mai mult, chiar şi pe o aceeaşi varietate putem să considerăm moduri diferite de măsurare care vor duce la curburi diferite. De exemplu, pe un disc din planul euclidian putem măsura lungimea cu o metrică hiperbolică, folosind biraportul, așa cum ne-a învățat Poincaré; curbura acelui disc va rezulta negativă, egală cu -1. Iată deci că forma nu mai corespunde intim obiectului, ci felului în care măsurăm lungimile pe acel obiect.

De la Einstein şi Minkowski încoace, universul nostru era imaginat ca o varietate cu 4 dimensiuni (spaţiu-timpul). Dar există teorii noi – a (super)corzilor, teorii M – care utilizează varietăţi cu mai multe dimensiuni – zece, unsprezece… Pentru a cunoaşte curbura universului ar trebui să ştim să măsurăm lungimi. Nici o problemă la scară umană. Dar la scară infinitezimală sau cosmică? Ceea ce fac acum matematicienii şi fizicienii este să încerce ca, din observaţiile făcute (în mod fatal limitate), din extrapolarea lor, să ghicească numărul de dimensiuni şi modalitatea bună de măsurare. Să dea modele de univers, adică să găsească acele obiecte matematice potrivite descrierii lui.  Mai trebuie să spun că nici un model propus pînă acum nu e considerat pe deplin satisfăcător?

__________________________

(1)  A afirma, la 1854, că spaţiul nu este o noţiune a priori era un mare curaj. Din corespondenţa lui Gauss cu Bessel se poate deduce că şi el ajunsese la concluziile lui Riemann, dar că s-a ferit să le publice de teama scandalului, a „strigătelor beoţienilor”. O foarte frumoasă punere în pagină a discuţiilor mai mult decît aprinse în legătură cu posibilitatea existenţei geometriilor neeuclidiene se găseşte în cartea lui Toth Imre, Palimpsest.

Liviu Ornea

Liviu Ornea

Liviu Ornea s-a născut la Bucureşti, la 14 iulie 1960. Este Profesor Doctor în Matematică, la Universitatea din Bucureşti, autorul a numeroase studii şi articole de specialitate.  A susţinut conferinţe şi a participat la simpozioane internaţionale în numeroase ţări (Roma – La Sapienza (1991, 1994, 1998, 2000, 2002, 2003, 2006), Bruxelles – U.L.B. (1993, 1997, 2002), Leuven (1993, 2002), Lecce (1994), Potenza (1994, 1997, 1998, 2002, 2006), Palermo (1994), Debrecen (1996), Cagliari (1997, 1999, 2000), Mulhouse, Nice, Angers, Bonn (1998), Paris 7 (1998, 2003), Ochanomizu (Tokio) (1999), ICTP Trieste (1999), ESI Vienna (1999, 2003), Tokyo Metropolitan (1999, 2000, 2001, 2009), EPFL (2001), Brest (2003), New Mexico – Albuquerque, California – Riverside (2003, 2004), Ecole Polytechnique – Paris (2003, 2004), Nancy (2003, 2004), Minnesota – Minneapolis (2005), Miami (2005), Pescara (2006, 2008), Glasgow (2007), Edinburgh (2007), Waterloo (2007), Universite de Quebec a Montreal (2007), Steklov Inst. (2007, 2009), Firenze (2008), Parma (2008), Lille (2008),etc.

In paralel, a publicat articole culturale, în special recenzii de teatru, în reviste culturale româneşti: Scena, Teatrul Azi, Dilema, Dilema veche, Observator cultural, Okean, Cuvintul, traduceri din limba franceză : Mitul arian (Le mythe arien) şi  Breviarul urii (Le bréviaire de la haine), ambele de  Leon Polyakov, EST Publishing House, 2003, 2004; Ura de sine (La haine de soi), J.-C. Attias and E. Benbassa eds., EST Publishing House, 2005.)

In 2008, a publicat volumul de eseistică „Varietăţi conexe” (Ed. Curtea Veche, Bucureşti)

 

Exilul ca mod de cunoaştere de Cătălin Ghiţă

Deşi tema exilului este una dintre cele mai fecunde din istoria ideilor, nu am de gând să vă vorbesc nici despre „clasicul” binom intra muros/extra muros, nici despre destinul marilor exilaţi. Mai degrabă, aleg să insist asupra unui aspect adesea neglijat atunci când vine vorba despre îndepărtarea, fizică sau spirituală, de un spaţiu-matrice, ale cărui fibre secţionate reverberează puternic în interiorul celui plecat de bunăvoie sau, de multe ori, obligat să plece. Ar fi vorba, mai precis, despre faptul că exilul poate fi perceput ca esenţialmente pozitiv.

Să presupunem că un om se naşte în vârful unui munte. Trăitor acolo toată viaţa, el nici măcar nu realizează că locuieşte la înălţime. În mijlocul lucrurilor familiare, văduvit de aşezarea în perspectivă, omul nu este conştient de dimensiunile spaţiului pe care-l ocupă; prin urmare, nu poate stabili un raport între acesta şi o aşezare de la câmpie. Constrâns însă să călătorească la poalele muntelui şi să se amestece cu străinii de la şes, el poate să plaseze în abis atât coordonatele spaţiale ale casei sale, cât şi aspectele definitorii pentru propria persoană (elemente de comportament, de port, de exprimare etc.). Cu alte cuvinte, exilul fizic, forţat sau reflex al unei decizii personale, este, în opinia mea, una dintre cele mai profunde experienţe gnoseologice pe care le poate traversa un individ pe parcursul existenţei sale.

Dar nu altfel stau lucrurile cu exilul spiritual. Astăzi, în urma numeroaselor fracturi emoţional-psihologice pe care i le poate induce spaţiul virtual al internetului, omul se poate înstrăina extrem de uşor. Nu este mai puţin adevărat faptul că această alienare facilă atrage după sine o adaptabilitate la fel de mare: persoana care-şi părăseşte căminul (concret sau abstract) poate reveni, la capătul unei excursii web, extrem de repede în locul părăsit, cu condiţia să posede o dispoziţie intelectuală sensibilă la revenire. Suntem confruntaţi, aproape zilnic, cu moduri de evaziune, cu tentaţii ale exilului: în funcţie de gradul de curiozitate şi de empatie euristică, putem alege să plecăm de acasă mai des sau mai rar, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Ceea ce, acum un secol, le era rezervat doar inadaptaţilor superiori sau artiştilor obişnuiţi să înconjoare, mental, regiuni fabuloase este, în prezent, un fenomen perfect democratizat. Experienţa profundă a exilului spiritual aşază lucrurile din jurul nostru şi pe noi înşine în perspectivă fericită, permiţând, în multe cazuri, cunoaşterea obiectului faţă de care ne îndepărtăm în mod direct proporţional cu distanţa asumată faţă de el.

Pe scurt, putem învăţa enorm de pe urma unei experienţe a exilului fizic sau spiritual. În absenţa ei, fenomenele care ne înconjoară se repetă aproape fără nici un sens superior, iar spaţiul pe care-l locuim se banalizează. Aureolate însă de distanţă, formele familiare pot fi apropriate afectiv şi, prin aceasta, cunoscute mai bine decât graţie conceptelor livrate sec de intelect. La capătul oricărei înstrăinări, Ithaca îşi aşteaptă răbdătoare Odiseul menit s-o redescopere.

Eseu publicat in traducere in limba spaniola

Sortiti sa vada de Aura Christi

Faţă de moarte, Hans Castorp, vlăstar răsfăţat al veacului, un „personaj problematic” (Nicolae Balotă), are – „la acea oră de aventură desăvârşită” – o atitudine aproape stoică; şi asta nu numai fiindcă s-a obişnuit de timpuriu cu prezenţa în existenţa sa a morţii concrete: şi-a pierdut, se ştie, părinţii, înhăţaţi în lumea lui Hades în frageda pruncie a acestui „copil răsfăţat al secolului”, mai exact, pe când micul Hans încă nu apucase să intre în zodia adolescenţei, apoi a asistat la funeraliile bunicului său, moştenindu-i, în afară de educaţie, ochii albaştri. Limpezirea atitudinii faţă de moarte se produce, firesc, aici sus, la altitudinea de o mie şase sute de metri, unde moartea îşi arată – zi de zi, ceas de ceas – chipul nu totdeauna agreabil, nu totdeauna dorit, ceea ce nu-l înspăimântă pe protagonistul nostru aflat în ferventă căutare de sine. Aidoma lui Rainer Maria Rilke, iubitul de noi poet care – scriind la capodopera vieţii sale, Elegii duineze – îşi interzicea să facă o distincţie netă între viaţă şi moarte, aidoma divinului Zenon, care văzând zei pretutindeni – până şi în bucătărie! –, punea un semn de egalitate între viaţă şi moarte, identificându-le până la imposibilitatea de a le distinge, în timpul discuţiei cu Clavdia Chauchat avută la finele Carnavalului, o copie a Nopţii Valpurgiei, junele nostru susţine, vorbind, în continuare, ca în vis – dar nu este, oare, un vis sadea ceea ce i se întâmplă la Berghof?! –: „Oh, l´amour, tu sais… Le corps, l´amour, la mort, ces trois ne font qu´un. Car le corp, c´est la maladie et la volupté et c´est lui qui fait la mort […]”. (n.n.) Ba mai mult decât atât, Hans, tot perorând în franceză şi tot scuzându-se că nu posedă la perfecţie limba lui Baudelaire, afirmă caracterul eminamente carnal al acestor noţiuni (boala, moartea) îndelung teoretizate, cu bucuria voluptuoasă de a-şi (re)descoperi apetitul pentru abordarea unor teme înalte, pofta de a prospecta universul abstracţiunilor şi, respectiv, al aceloraşi „blestemate probleme”, ocolite, după cum se ştie, de un Belinski, de pildă, în opera sa marcată de un idealism feroce, probleme abordate însă cu acribie furibundă fie în unele scrisori, fie la o partidă de preferance sau în discuţii particulare: „[…] ils sont charnels tous deux, l´amour et la mort, et voalà leur terreur et leur grande magie!” Până la un punct, atitudinea lui Hans faţă de moarte are un caracter dual: pe de o parte, el afirmă caracterul ruşinos al morţii, susţinând că aceasta este rău famată, iar pe de alta, tânărul înamorat de ochii oblici ai Clavdiei este – aidoma lui Castor Ionescu – de părerea că moartea este „une puissance trés solennelle et trés majestueuse”, situând-o mai presus de viaţă, taxând-o mai venerabilă decât progresul, „parce qu´elle est l´histoire et la noblesse et la piété et l´éternel et le sacré qui nous fait tirer le chapeau et marcher sur la pointe des pieds…” Şi continuând să facă – precum Iosif (Durmuzi, „copilul celei adevărate”) cel ajutat de vechilul său în răstimpul îndeletnicirilor cu ştiinţele, desfăşurate, în special, sub copacul Domnului – „exerciţii de perspicacitate şi memorie”. (Iosif şi fraţii săi) Castorp însă, vai, e limpede că nu se află deocamdată în posesia unei înţelepciuni caracteristice unui Iosif de pildă, înrudindu-se, totuşi, întrucâtva cu acest „copil al fântânii” prin faptul că este un ales mânat de o misie; de Iacob însă Castorp se apropie vădit prin funciara imprudenţă de a iubi (nestrăină nici lui Eliezer), înscriindu-se astfel în tagma celor afectaţi de săgeata lui Cupidon, deci, „sortiţi să vadă” (Goethe) în esenţe. Astfel, dacă Iacob rămâne vrăjit literalmente de întâiul său născut, Hans cade – pradă a „negrăitei bucurii de a iubi” – în mrejele Clavdiei, acordându-şi instinctiv şansa de a gusta în preajma ei din obscurul venin al iubirii, dătător de viaţă, de viu; totul în această ordine de idei întâmplându-se parcă în pofida vocii auctoriale din epopeea Iosif şi fraţii săi, prudente şi temător-încrezătoare, totodată, în privinţa geniului de a iubi: „Ar trebui cumpănit dacă omul cu sentimente puternice dispreţuieşte, de fapt, în mod conştient libertatea şi liniştea, provoacă în mod deliberat destinul şi nu doreşte să trăiască decât bântuit de temeri şi sub ameninţarea spadei. E limpede, însă, că o voinţă atât de cutezătoare este absolut necesară negrăitei bucurii de a iubi, şi oricine ar trebui să ştie că iubirea presupune o mare disponibilitate pentru suferinţă şi că nimic nu este mai imprudent decât să iubeşti”.

Ideea de moarte îl lasă, în altă ordine de idei, liniştit pe Hans, deşi el însuşi recunoaşte caracterul ei teribil şi continuă – prin cadourile oferite muribunzilor, prin atenţia şi grija cu care îi tratează împreună cu vărul său, făcând astfel „o mică revoluţie” la sanatoriul Berghof, unde se desfăşoară, graţie verilor, o intensă activitate de caritate – să trateze viaţamoartea cu maximă seriozitate, sortit să vadă, cu vorbele lui Goethe – dincolo de aparenţe –, miezul „necunoscutului care se-adânceşte”. (Nietzsche)

…Atitudinea celor doi „duelanţi ideatici” – Naphta şi Settembrini – faţă de existenţă devine limpede, mai ales, în dialogurile despre moarte. În miezul uneia dintre multiplele dispute încinse, urmate la nu multă vreme după ce vărul lui Hans Castorp dă bir cu fugiţii, alegând între a fi bolnav şi a fi soldat – în ciuda recomandărilor insistente ale medicului – cea de-a doua ipostază, Settembrini, „flaşnetarul” deloc aerian, face un elogiu patetic şi rece al incinerării, opinând emfatic şi oarecum provocator să nu se acorde morţii mai multă atenţie şi mai multă energie decât merită acest subiect, moartea aflându-se – în percepţia profesorului din cale afară de pierdut în construcţii de abstracţiuni – departe de ipostaza de fantomă şi fiind, în acelaşi timp, străină de orice umbră de eter a misterului: „Nu, moartea nu era nici fantomă şi nici mister; era un fenomen simplu, raţional, necesar şi de dorit din punct de vedere fiziologic, şi ar însemna să iroseşti viaţa dacă ai stărui să contempli moartea mai mult decât e necesar”. Cu toate acestea, „Satana pedagogică” sprijină, teoretizând cu un vădit exces de zel, iniţiativa de a convoca în regim de urgenţă un congres internaţional axat pe următoarea temă de o stringentă importanţă: nevoia de crematorii, una dintre propunerile eminamente practice care urmează să fie făcută sub auspiciile unui asemenea înalt for al morţii şi vieţii, unde să se abordeze nevoia de crematorii, fiind pe cât de simplă pe atât de stranie, şi anume: să fie inaugurată o sală cu urne, o sală a morţii deci, învecinată cu o sală a vieţii, în cea din urmă artele frumoase (poezia, sculptura, muzica etc.) urmând „să-şi dea mâna pentru a abate sensibilitatea supravieţuitorilor de la trăirea morţii şi a-i apăra de o durere stupidă şi de un doliu fără rost, pentru a-i îndrepta spre bucuriile vieţii…” Ei bine, taman aici – fie din dorinţa de a incita, fie din cea de a provoca ori de a brava inutil în prezenţa spectatorilor – Settembrini îşi trădează provizoria mediocritate incisivă (e adevărat, cu un caracter superior; şi mediocritatea are grade, nu-i aşa?!; să nu uităm că la începutul minunatei aventuri ontice, Hans Castorp este zugrăvit ca un splendid exemplar mediocru – ca şi Castor Ionescu, ca şi Ivan Ilici de pildă –, adică smuls din media statistică, din aluatul obişnuitului), optând pentru apărarea de durere (atitudine de îndată revăzută), în vreme ce unii eroi dostoievskieni, în siajul lui Schopenhauer, pledând pentru suferinţa care poate fi o sursă de revivifiere a viului, caută cu tot dinadinsul suferinţa, pentru a se pune la încercare, pentru a-şi ispăşi astfel – trecând prin bolgiile suferinţei – greşelile făcute cu voie şi fără voie, şi, în consecinţă, pentru a obţine, la capătul drumului existenţial, mântuirea. Dacă în opinia lui Erich Auerbach, înjosirea merge mână în mână cu înălţarea – cele două „verigi” fiind strictamente inseparabile –, în cea thomasmanniană, moartea este înrudită funciar – ca la Rilke, Zenon, Nichita – cu viaţa. Settembrini fiind de părerea că nu e cazul să se acorde, spuneam, mai multă atenţie morţii decât vieţii, taman aici trădându-se acest spirit superior, cultivat, căci durerea numai stupidă nu poate fi, iar bucuriile vieţii nu au cum să fie gustate fără a te înfrupta, din timp în timp, din diafanele cărnuri hulpave ale suferinţei. Bucuria, aşadar, dă mâna durerii; de aici, acel râsu´-plânsu´ eminescian, adoptat cu perspicacitate austeră de către autorul celor 11 elegii. Nichita ştia. Ca şi Dostoievski. Ca şi Rilke cel ce se referă în Elegia a treia, numită, câteodată, şi abisală la „sfânta şiroire a sângelui” – simbol al unei altfel de cunoaşteri, plonjări în abisul ontologic sau altminteri spus: în viscerele fiinţei, „dintr-o lume obscură” de unde se ridică eroul liric al acestei capodopere jubilând prin atingerea, descrierea, mai exact, transgresarea unor limite:

„Iubindu-şi interioritatea, sălbăticia sa intimă,

această junglă interioară iar pe ale sale blocuri căzute

inima sa aştepta un verde luminos. Iubi. O părăsi şi ieşi

afară din propriile-i rădăcini spre violenta-i origine,

unde mica sa naştere era deja depăşită. Cu dragoste

coborî el în adânc spre un sânge mai vechi, adâncile văi,

unde se afla teribilul.”

Din „adâncile văi,/unde se afla teribilul”, la circa un secol distanţă, un alt mare maestru elogia „teribilele abisuri” ale fiinţei, încântat şi pururi lucid în faţa minunii de a fi viu, de a rămâne înşurubat în miracolul existenţei:

„Norul se apropie iute, arzând tot.

Mă paralizează minunea!

Oare nu creează, cumva, trandafiria rază un chip?

Ce zeiţă se apropie de mine?

Şi care dintre muze, oare,

Îl caută pe vrednicu-i prieten chiar

şi aici, printre teribilele abisuri?”

W.J. Goethe, Elegiile romane

Dacă, mânaţi de instinctul interdisciplinarităţii, ne mutăm în imperiul altor arte, nu putem trece, de bună seamă, cu vederea excesul de viu exploziv prin care este sondată, de la un punct tensionat încolo, abisalitatea în muzica de cameră a unui Beethoven – ca să recurgem la un exemplu familiar –, în divinele Sonate, treizeci şi două la număr, cea din urmă, neterminată, fiind un vârf abisal. Cum să nu amintim, în această ordine de idei, şi Partitele lui Bach – un dialog viu, tulburător cu Dumnezeu? Sau exasperarea cu care un Rodin, bunăoară, caută, în fiecare lucrare a sa, să aşeze lumina astfel încât să descopere, în primul rând, cât mai multă viaţă în viaţă, fascinat de un Dante – considerat de Anna Ahmatova „un imposibil de depăşit Învăţător” –, iar apoi, de un Baudelaire care, în opinia autorului Porţii infernului (lucrare la care a trudit douăzeci de ani, pare-se), era un artist care îl întrecuse pe el însuşi în ceea ce priveşte viul descoperit, cântat, descris, multiplicat, vânat, el însuşi rămânând, în opinia lui Rainer Maria Rilke, „unul ce nu se lăsase amăgit de chipuri, ci căuta corpurile în care viaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă”. Şi căuta atât de insistent, cu o disperare atât de furioasă – o, disperarea ce se adapă din negrul mister paralizant, crescând în tensiune şi depăşindu-se, adică devenind cu totul altceva: din furie, dintr-o sălbatică solitudine îndepărtată de oameni pentru a-i înţelege şi altminteri, prin prisma pathosului distanţei, numai aşa rămânând tu însuţi!! –, încât, îmboldit de „presimţirea supraomului” (Nietzsche), un inspirat admirator atent, greoi şi genial cum era Rilke, exclama, la un moment anume, în studiul său, de o splendidă acurateţe comprehensivă:

„Niciodată nu s-a adunat atât de mult un trup omenesc în jurul vieţii lui interioare, atât de concentrat asupra propriului său suflet şi apoi iar îndreptat de puterea elastică a sângelui.”

Pentru ca altundeva, contemplând iar şi iar obiectul studiului său, frământându-se sub zodia incredibilului şi a excepţionalului admirat, străin şi familiar în egală măsură, autorul Elegiilor duineze să afirme excedat:

„Aici exista viaţa, exista de o mie de ori în fiece minut viaţa, în dor şi alean, în nebunie şi spaimă, în pierdere şi în câştig.”

Sau, în altă parte: „atâta viaţă, grea şi anonimă, emană din această operă” al cărui autor căuta, îndărătnic şi genial,

„corpurile în care viaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă”

pentru a le aşeza în „eternul azi al spiritului”. Cine caută – împins de conştiinţa tragică a finitudinii proprii – viaţa/viul pretutindeni, nu are nici o şansă, dar absolut nici una, să n-o găsească; dimpotrivă, el se va înfrupta din viaţă, din porţiile de viu ale acesteia cu foame, cu sete, iar pe măsură ce se va ospăta din „bucatele” alese ale viului, va redescoperi, treptat-treptat, că foamea de viu – de la un punct încolo – nu este altceva decât foamea de tine însuţi, decât foamea de destin asemuit de autorul Genealogiei moralei – în siajul marilor romantici neîntrecuţi – cu boala.

Încercat şi el de foamea de destin, abia intuită, nenumită ca atare însă, plonjând „în necunoscutul care se-adânceşte”, Hans Castorp îi ascultă, după cum am afirmat, pe cei doi maeştri, unul solar, apolinic, însă perfect uscat, lipsit de forţa vie caracteristică unei Clavdii Chauchat bunăoară (un catalizator al viului), şi celălalt, întunecat, închis în grotele ratării vocaţiei sale de preot, resursele demonice fiindu-i intuite prematur, încă pe când îşi făcea studiile, uimindu-i pe profesorii săi prin replicile îndrăcite (şi nu numai!) şi explodând, într-un târziu, în tentaţia irezistibilă de a se azvârli în ghearele întunericului. Dacă pe întinderea a sute de pagini Hans Castorp se împotmoleşte, când şi când, în îndoială, preferând să-i asculte mai mult pe cei doi maeştri, comentariile lui fiind rare, destul de rezervate şi, oricum, firesc, neavizate, iar intervenţiile, în marea majoritate a cazurilor, îi sunt bruiate de învăţătorii „atotştiutori”, distanţa formată între maeştri şi ucenic fiind una de sorginte instinctivă, după expediţia făcută pe munte, când perspicacele alumn neascultător se rătăceşte, îmboldit de botul umed al morţii, el în realitate are şansa limpezirii acolo, chiar în miezul, în bolgiile de o furie disperată ale acelui segment când viaţa se ia la trântă cu moartea savant deghizată la începutul acelui carnaval, al acelei apocalipse albe – un elogiu furios, mirabil, înfricoşător al viului. Limpezirea e totală, de cristal, şi intervine după, ţineţi minte, foamea de singurătate instigată parcă de unele îndemnuri, constatări nietzscheene exprimate prin gura lui Zarathustra, cripticul apostol al supraomului –: „Fugi, prietene, află-ţi scăparea în singurătate.”; „Vai, există mereu prea multe adâncimi pentru cei singuratici!” –, pe de o parte, iar pe de alta, comprehensiunea hanscastorpiană survine după „nevoia de a intra într-o legătură mai intimă şi mai liberă cu muntele copleşit de zăpadă, pentru care începuse să simtă o chemare deosebită”, inclusiv pentru a-şi împlini solitudinea. Singurătatea îi umplea orele de hălăduire pe munte, cât şi inima, „cu un sentiment de o sălbatică şi critică îndepărtare de oameni”, iar afundarea în peisajul devenit, încetul cu încetul, organic străin, îl copleşeşte, totuşi, surprinzându-l sub semnul unei spaime „tainice şi primitive” înrudite cu teribila frică de moarte – condiţii propice maturizării, analizelor lucide şi, în consecinţă, unor dialoguri pe deplin lămuritoare privind raporturile cu „Satana pedagogică”, precum şi cu celălalt învăţător, amândoi taxaţi, în miezul analizelor, drept nişte flecari simpatici. Lumea de zăpadă pentru care simţise o chemare acut-imperioasă i se pare deodată lui Castorp un soi de „cristalometrie stupid de ordonată”, şi el, junele care pluteşte prin imensul, tulburătorul imperiu de omăt, asistat de atrocele, dulcele, veselul, dezmăţatul Dionysos – „marele zeu echivoc şi ispititor” (Nietzsche) – se redescoperă cuprins de exaltare, de o stare stranie, vecină cu beţia, rătăcirea în inima infernului alb constituind un vârf, trăit cu intensitate, al pierderii lui de până în acea clipă de o maximă importanţă. Hans se smulge din strânsoarea acelor mâini de gheaţă, un fel „de mâini ale nimănui”, se somează imperios să nu se mai ia „la harţă cu furtuna”, alegând din noianul de imagini, metafore, secvenţe marine, fantomatice, „climatul viu al celor vii!”, miresmele viului, oamenii văzuţi cu ochiul minţii, iubiţi, contemplaţi cu un amestec de suferinţă şi dragoste:

„Oamenii, copii ai soarelui şi ai mării, se mişcau şi se odihneau bucuroşi şi înţelepţi, o omenire frumoasă şi tânără, atât de plăcută la vedere încât privind-o, inima lui Hans Castorp se dilată plină de durere şi de dragoste.”

Faptul că junele copil al omăturilor este încercat de stări contradictorii trăite cu maximă intensitate – ba îi este frică, simţindu-se încolţit de o spaimă sălbatică, terifiantă, căreia îi intuieşte esenţa, „substanţa” intrinsecă, şi mânat parcă de credinţa unamunoiană conform căreia „spaima spiritului este poarta adevărului substanţial”, se lasă locuit, cutremurat din rădăcini, în continuare, de terifica spaimă, ba se regăseşte ferecat într-o singurătate atroce, inumană prin tensiunile-i colcăind, întoarse în ele însele, ba se înfruptă din grandoarea inalienabilă a muntelui – îl azvârle pe Hans Castorp sub zodia de fier a unei teribile şi fascinante, în egală măsură, revelaţii: până în acel crucial minut, el, curajosul nesăbuit şi profund fără să fi ştiut, se aventurase în compania lui Naphta şi Settembrini pe cei mai periculoşi munţi, rătăcindu-se şi realizând, la un moment dat, că taman o asemenea experienţă i-a oferit prilejul să afle totul despre om, despre boală şi trup, despre viaţă şi moarte, ajungând la concluzia că

„interesul pe care-l simţi pentru moarte şi boală nu este decât o formă a interesului pentru viaţă.”

Descoperirea gradului prim de înrudire a bolii, trupului, iubirii, vieţii şi morţii, îl face să se regăsească acolo, sus, sus de tot, lângă coloana înaltă în preajma căreia fusese aruncat, îl sileşte să se mişte… aşa cum, în viziunea lui Nietzsche, se mişcă ideile mari, pe vârful picioruşelor de porumbel. Din magma încinsă a esenţei, Castorp înţelege că

„desfrânarea morţii izvorăşte din viaţă, şi fără ea, viaţa n-ar mai fi […] Moartea este o mare forţă. Când te apropii de ea, te descoperi şi mergi cu pas cadenţat, în vârful picioarelor.”

Şi se întâmplă aşa, fiindcă – susţine Miguel de Unamuno în monografia despre Don Quijote, invocată de noi şi cu alte prilejuri –

„moartea nu învinge viaţa, ucigând-o. Moarte şi viaţă sunt doar nişte biete cuvinte pe care le folosim în această temniţă a timpului şi a spaţiului; au aceeaşi rădăcină amândouă, iar rădăcinile acestei rădăcini se află înfipte în veşnicia infinitului: în Dumnezeu, Conştiinţa universului.” (s.n.)

Aidoma lui Castor Ionescu, „odrasla spirituală” a lui Zarathustra, Hans Castorp (ce nume înrudite, rădăcina comună amândurora – castor – purtând un sâmbure bogat în simboluri!) devine, în urma reavănă şi violentă a revelaţiei, brusc, practic (în sens castorionescian se înţelege), şi îşi redobândeşte – în consecinţa unei lupte acerbe, edificatoare – viaţa, şi odată cu ea dorinţa de a-i da onorurile cuvenite morţii care nu are nimic comun cu iubirea, despărţindu-se astfel de „doamna din colonii” în favoarea viului, în favoarea existenţei, instinctul de a rămâne viu fiind incomparabil mai puternic decât instinctul – şi el de o forţă incomensurabilă – de a ceda, căzând astfel pradă morţii ultime, care se dezlănţuise, dându-i târcoale în inima furtunii în intenţia de a-l pedepsi pe junele necopt şi lipsit de minte pentru aroganţa de a sfida furtuna, muntele, aruncându-i mănuşa nimănui altcuiva decât, oho, ei, purtătoarei de haine negre, botezate de Castor atât de nobil: doamna din colonii. O, da-da, se pare că „viaţa avea intenţii bune în privinţa copilului ei răsfăţat ce apucase căi rătăcite…”. Şi tocmai pentru că dorinţa de cunoaştere îl mânase să tatoneze, să guste, să adune învăţăminte pe acele „căi rătăcite”, din foamea de a-i oferi încă o şansă, poate ultima, existenţa îşi făcuse alte planuri decât acela de a-l ceda neantului celui din urmă. Dar mai era ceva la mijloc. Ceva de o extremă importanţă, făcând parte din existenţa unui vis superior, viu, din care nici unul dintre noi – probabil – nu s-a trezit şi nici nu se va trezi vreodată, continuând să dormim toţi laolaltă – aşa cum suntem descinşi din iarba unui obscur zeu, curat ca porumbeii, viclean ca şerpii, transparent şi candid precum copiii – în raza privirii unui zeu care se întrupează în marile amiezi ale înălţimilor:

„[…] nu visezi numai cu propriul tău suflet, ci visezi într-un fel oarecum anonim şi comun, chiar dacă într-un mod unic. Marele suflet din care tu nu eşti decât o părticică visează prin tine, în felul tău, lucruri pe care în taină le visează veşnic noi – despre tinereţea, despre nădejdea, despre fericirea, despre pacea lui… şi despre festinul lui sângeros. Iată-mă rezemat de coloană şi mai păstrez încă în trup adevărate vestigii ale visului meu, fiorul de gheaţă care m-a străbătut în faţa festinului sângeros, dar mai păstrez şi bucuria inimii, pe care am simţit-o în faţa fericirii şi evlavioaselor obiceiuri ale umanităţii albe.”

Marele suflet – provocatorul „uriaşei oscilaţii de pendul” (trădarea Sfântului Petru, care ulterior devine piatra de temelie a Bisericii; expresia aşezată între ghilimele îi aparţine lui Erich Auerbach) – avându-şi probabil rădăcinile rădăcinilor înfipte şi în celălalt versant, în refuzul subteranistului – excedat de faptul că ne-am dezobişnuit de viaţa vie – de a accepta că doi ori doi fac patru, în descoperirea lui Ivan Ilici: „Cât de bine e şi simplu e! […] Dar moartea? Ea pe unde e?”, în decizia lui Castor Ionescu de a fi practic, adică de a face rost de viaţă… pentru a rămâne în viaţă, pentru a se menţine viu, din ce în ce mai viu, în visul lui Hans Castorp scurs din visul altcuiva, cu mult mai mare, în dimineaţa uriaşă a unui poet trezindu-se din somn, ca dintr-un vers: cu respiraţia tăiată şi cu sufletul încărcat de „melancolia lucrurilor isprăvite” (Nietzsche) şi înfometate, cu toate acestea, de alte lucruri, descoperiri, dibuiri, căutări, tatonări sub semnul religiei viului – o temă, iată, abia atinsă, o temă imposibilă, de care nu vom înceta să ne apropiem pe vârful picioarelor; o temă-prieten totuşi, complice fără pată, făcând parte – ca şi prietenii propriu-zişi, în opinia lui Schopenhauer – „din avutul nostru privilegiat”. O temă la care vom reveni. Negreşit.

Fragment din vol. Religia viului,

Editura Ideea Europeană

http://www.ideeaeuropeana.ro

Cultura Cucuteni, Câteva probleme ale formei de Cristina Oprea

Niram Art 10

Despre Cultura Cucuteni s-a scris mult fiindcă a fost o zonă cercetată intens de arheologii români. Eu vin dintr-un mediu al creaţiei artistice şi la rândul meu am fost fascinată de frumuseţea şi puritatea elementelor decorative ce compun ornamentica veselor cucuteniene.

Forma evoluează şi cunoaşte pe verticala istoriei diferite faze de dezvoltare. În cadrul culturii Cucuteni au existat mai multe centre ceramice din care aş aminti Cetăţuia, Dâmbul Morii, Horodiştea-Folteşti, Truşeşti, Siliştea, Laiu, Târpeşti Târgu-Ocna Podei. În prima fază numită Cucuteni A întâlnim ceramică cu decoruri pictate în culorile alb, roşu, negru1, ceramică ornamentată cu decoruri incizate, dar şi o îmbinare între cele două tehnici de decorare, la care se adaugă, mai rar, ornamentul în relief. Uneori decorul e cruţat din învelişul vasului, alteori este pur şi simplu pictat, vorbindu-se de o pictură negativă şi una pozitivă.

Cercetătorii atunci când se referă la decorul din această primă fază, folosesc termenul „horror vacui”, adică teama de spaţiul liber, teama demonstrată de încărcarea vaselor pe toată suprafaţa cu elemente decorative.

După dimensiunea vasului, se trasau mai multe benzi decorate (registre) începând de la două până la cinci astfel de zone. Uneori aceste benzi se despărţeau prin metope. Motivul decorativ are legătură cu forma vasului, de aceea, fiecare parte componentă a fost desenată cu alt motiv geometrico-meandric, creându-se un ritm pe orizontală şi uneori, pe verticală. Între motivele decorative folosite şi formele vaselor există un echilibru.

Forma vaselor variază de la vase simple la cupe, fructiere cu picior, vase piriforme2, vase cu picior şi corp sferic, polonice, etc.

Un factor important în decorul celei de-a doua fază Cucuteni A-B, este culoarea neagră, folosită foarte mult în accentuarea şi desenarea motivelor, sau chiar în desemnarea unor spaţii largi din care se decupează modelul. Spre deosebire de prima fază, unde vasul era decorat în totalitate, în această perioadă, decorul ocupă numai anumite zone. Profundele cercetări ale creaţiei acestor meşteri aparţinători ai fazei A-B3 au pus în lumină, noi modalităţi de exprimare artistică, cu ajutorul culorilor alb, negru şi roşu.

Plecând tot de la spirală, aceşti uimitori creatori descoperă o multitudine de variante pe care le folosesc în ornamentarea ceramicii: meandrele, spiralele unghiulare, liniile paralele, formele ovoidale. Cel mai specific motiv al acestei faze este reprezentarea figurii umane.  Vasele decorate au avut diferite forme: castroane, capace, străchini, vasele binoclu.

În faza Cucuteni B vasele erau decorate cu picturi pe fond crem sau alb. Decorurile erau aşezate fie pe vertical, fie pe orizontal. Se păstrează motivul figurii umane, dar apar incluse printre ornamentele geometrice şi siluete de animale, păsări şi şerpi, motive ce au fost considerate de unii cercetători ca fiind derivate din decorul de bază –spirala – dar care de fapt au semnificaţii magico-religioase, pentru că nu trebuie uitat faptul că aceşti purtători ai culturii Cucuteni au fost cultivatori de cereale şi crescători de animale şi au avut propriul sistem religios.

Spre deosebire de faza Cucuteni A unde toată suprafaţa vasului era împărţită în mai multe registre, faza Cucuteni B4, era dominată de vase ceramice decorate cu motivele mai sus amintite, la care se adaugă şi spiralele, tangentele la cerc, semicercuri, linii paralele, linii în cruce, zig-zag-uri, dar a căror suprafaţă era împărţită în două maxim trei registre.

Vasele au forme diverse, de la străchini, la castroane şi până la cupe bitronconice. Aspiraţia spre universalitate a existat. Încercarea de a înţelege viata şi trecerea ei, prin spirit , dar şi prin materie poate fi descoperită în cadrul sintetizării formelor, ordonării şi decorării.

Consider că în această continuă căutare, frământare, ce ,,bântuie” demersul unui artist plastic contemporan, redescoperirea vechilor forme şi readucerea lor în propriile creaţii ar fi un bun câştigat pentru noi.

Se poate coborâ până la izvoarele primelor creaţii, la formele arhetipale – cerc, pătrat, romb, spirală, ovoid şi înţelegându-le sensul, să se construiască noi forme sau baze pentru noi modalităţi de exprimare. Aici se află punctul cel mai important în evoluţia creaţiei artistice şi de ce nu, punctul viitoarelor zămisliri plastice.

Adevăratul sens al introspecţiei ar fi definirea formei, iar „participarea” tuturor elementelor create în această perioadă a copilăriei umanităţii, nu ar reprezenta decât mijloace prin care artiştii contemporani se pot exprima. Constantin Brâncuşi a fost artistul care a înţeles ce importante sunt aceste semne arhaice şi căutându-le, le-a înserat în marea sa operă.

Formele poat fi ,,împrumutate” din această străveche sursă, a culturii neolitice şi pot deveni mijloace de exprimare, la fel ca şi ritmul decorului ce le înnobilează. Deasemenea, crearea unor noi forme plecând de la cele arhaice, înseamnă căutarea sunetului interior. Artistul le poate folosi integrându-le în compoziţii figurative sau abstractizâdu-le. Forma se poate constitui într-un tezaur pentru creatorul de frumos.

1 Mantu C.-M., Vlad A. M., Niculescu, Ghe. Pigmenţii de pictură în complexul cultural Cucuteni-Tripolie,în CI ,18-20, 2002,pp. 9-31

2 Lacatuşu, C., Rerestaurarea unui vas piriform – Cucuteni, faza A, în „Buletinul Centrului de restaurare şi conservare a patrimoniului cultural Iaşi”, nr. 2, 2003, p.26

3 Niţu, A., Bazarciuc, V., Consideraţii cu privire la ceramica Cucuteni A-B pe baza descoperirilor recente, în „ArhMold”, 9, 1980, pp.19-62; Niţu, A., Formarea şi clasificarea grupelor de stil A-B şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, Editura Academiei, Iaşi, 1984, p.105

4 Cucoş, Şt., Monah, D., Dumitroaia Ghe., Faza Cucuteni B în zona subcarpatică a Moldovei, Editura C.  Matasă, Piatra Neamţ, 1999, p. 215