Editura Niram Art anunta lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru Bejan

Editura Niram Art anunta lansarea cartii El Ocaso de lo bello, a criticului de arta Petru Bejan. Lansarea va avea loc joi, 26 martie 2015, la orele 18.00, in Sala Naranja a Facultatii de Stiinte ale Informatiei, Universitatea Complutense din Madrid.

“El Ocaso de lo bello”, Petru BejanDeschiderea evenimentului va fi realizata de José Ignacio Población Bernardo, Vicedecan de Master si Doctorat- Facultatea de Stiinte ale Informatiei, José Antonio Jiménez de Las Heras, Vicedecan – Facultatea de Stiinte ale Informatiei, Universitatea Complutense din Madrid. Vor interveni: Diego Vadillo López – scriitor si analist de arta, Fabianni Belemuski – scriitor si jurnalist, cu participarea autorului, Petru Bejan.

lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru BejanTomul de fata pune în discutie „actualitatea” frumosului. Mai este acesta o categorie estetica „solara”, de referinta, dispusa a legitima practicile artistice emergente? Sau, dimpotriva, evolueaza într-o lumina estompata, crepusculara, care îi diminueaza relevanta? Spre ce directii se orienteaza interesul artistic actual? Cum poate fi conciliat vocabularul traditiei cu radicalismul insurgent al avangardelor?

lansarea cartii “El Ocaso de lo bello”, a criticului de arta Petru BejanMiza prezentului demers este, pe de o parte, estetica (a lectura semnele schimbarilor care au loc în „lumea artei”), pe de alta – hermeneutica (a interpreta si întelege limbajul artelor vizuale contemporane). Sunt reunite aici articole publicate în presa culturala autohtona, începand cu luna august 2010. Ele aduc în atentie întamplari simptomatice pentru contextul artistic în care ne situam, evidentiind speculatia filosofica de acompaniament, solicitata sa legitimeze experimente dintre cele mai curajoase. Cititorul va fi familiarizat cu tendintele notabile din campul artei: ajustari si transgresiuni estetice, strategii, programe si proiecte artistice, personaje de referinta, institutii reprezentative. Pe langa mutatiile structurale, sunt urmarite probleme ale producerii, promovarii si receptarii operelor de arta.

Stilistica narativa a textelor este adaptata în buna parte conventiilor jurnalistice, mai putin favorabile austeritatilor conceptuale si etalarilor bibliografice excesive. Tocmai de aceea, cartea poate fi accesibila în egala masura publicului larg – ispitit prin numeroasele exemple sa-si ascuta gustul estetic ori sa testeze limitele discernamantului critic -, dar si celui specializat, invitat sa se afunde odata cu autorul prin „galeriile” artei, în cautarea sensurilor noi, nebanuite, sau macar… promitatoare.

petru bejanPetru BEJAN (n. 25 octombrie 1963) este directorul Departamentului de Filosofie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza” Iasi, editor al revistei Hermeneia – Journal of Hermeneutics, Art Theory and Criticism, presedinte al Fundatiei Academice Axis si al Societatii Române de Filosofie, filiala Iasi. Domenii de interes: estetica, istoria si filosofia artei, antropologie artistica, critica de arta, hermeneutica, semiotica vizuala. Este autor, între altele, al volumelor Istoria semnului în patristica si scolastica (1999), Critica filosofiei pure (2000), Hermeneutica prejudecatilor (2004). Colabo¬reaza la volumele Cultura si personalitate (1991), Petre Botezatu. Itinerarii logico-filosofice (1996), Alternative hermeneutice (1999), Limitele interpretarii (2001), Interpretare si ideologie (2002), Adversus Heresis. Filosofie crestina si dialog cultural (2007), Estetica si artele astazi (2010), Knowledge and Action within the Knowledge Based Society (2011), La Géophilosophie de Gilles Deleuze. Entre esthetique et politique, Mimesis France, Paris (2012), L’action. Penser la vie, „agir” la pensée, Librairie Philosophique Vrin, Paris (2013), Vigne, vin et orders monastique en Europe. Une longue historie, Université de Bourgogne, Dijon (2013) The Problem of Identities in South Eastern Europe and Human Rights, T.C. Maltepe University, Istanbul (2014).

Anunțuri

Calatorie in Romania imparatului Traian

de Fabianni Belemuski

 Imi este greu sa-mi imaginez ceva mai mai complex decat diferentele culturale intre tari. Pe de-o parte exista mundializarea, care poate fi inteleasa ca o reducere, in dificilul context al colapsului istoric care a inceput sa se cultive odata cu modernitatea, a oricarei bogatii culturale a tarilor intr-o megacultura a imaginii, care se arata atotputernica si imbatibila. Pe de alta parte exista lupta, in numele unei istorii din ce in ce mai ruinate, pentru diversitate, dusa de entitatile nationale pentru a-si mentine vie identitatea. Continuă lectura

CARNETUL UNUI INDRAGOSTIT – DOUA IUBIRI de RONI CACIULARU

Doua actrite evreice, prin fericite intamplari pentru mine, mi s-au infatisat, retrospectiv, pe retina inimii si a gandului, intr-o bogata euforie estetica. Este vorba despre  marea doamna a teatrului Habima, Lia Kenig,  regina a artei teatrale de oriunde, vorbitoare si de limba romana, precum si de un alt  monstru sacru, de data asta –  al scenei si ecranului romanesti, Maia Morgenstern, deja un nume in lumea mare, cu toata modestia ce si-o asuma aratand ca este un artist in devenire (nimeni nu-i decat “in devenire”, dar, mai ales, marii artisti!). Despre ambele actrite au curs pe pagini imaculate rauri de cerneala. Atunci de ce ma mai aflu si eu in treaba?! Simplu. Pentru ca le iubesc. Si cand iubesc, nu pot sa nu vorbesc. Sa ma asculte insa numai cine vrea…

Continuă lectura

HARUTIUN de Eva Defeses / Cartea Soaptelor de Varujan Vosganian

HARUTIUN

“In limba armeană Harutiun înseamnă înviere.

Poate vreodată, cine știe…”

(Cartea Șoaptelor, pag. 21)

„Cartea Șoaptelor” de Varujan Vosganian, Editura Polirom, 2009

Revista Niram Art

Dacă este adevărat că trebuie să ai un motiv bun ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta (cum spunea bunicul Garabet Vosganian),  atunci “Cartea Șoaptelor” este, fără îndoială, justificarea pe care Varujan Vosganian o va putea aduce în fața lui Dumnezeu. Dacă Vosganian ar fi scris toate cărțile Pământului, dar nu ar fi scris “Cartea Șoaptelor”, la nimic nu i-ar fi folosit și cu nimic nu l-ar fi ajutat în fața judecătorului ceresc. Asemenea scrierii evangheliștilor, Cartea Șoaptelor nu a fost, însă, scrisă de Vosganian, ci primită, în dar sau ca blestem. Copilul – bătrân, copilul – martor, copilul care nu putea să uite, a crescut auzind în sufletul său glasul bunicului Garabet. A crescut știind că are o datorie și un destin de împlinit. Destinul lui Vosganian, ca om mai întâi și ca scriitor mai apoi, este și va fi iremediabil legat de această Carte a Împlinirilor.

Cum este să crești și să înaintezi în ani, mă întreb, știind că ai de scris o Carte, simțind disperarea de a nu o începe, văzând timpul care trece pe lângă tine, neputând adormi nopțile pentru că nu ți-ai împlinit destinul? Cum este, mă întreb, să simți groaza de a muri, poate, fără a-ți împlini datoria sau frica de a nu găsi cuvintele pentru a exprima oroarea? Cum este să trăiești, zi de zi și noapte de noapte, auzind glasul sângelui pe care trebuie să îl răzbuni prin litere, neputându-l înabuși? Cum este să te trezești nopțile transpirat pentru că, asemeni unui erou al Cărții Șoaptelor, nu ți-ai făcut datoria de fiu și nu ți-ai îngropat tatăl (erou care, înnebunit de groaza de a-și lăsa tatăl neîngropat, a petrecut săptămâni în deșert, îngropând cadavrele descompuse și imposibil de recunoscut, aruncate pe marginea drumurilor, în speranța că unul dintre ele, poate cel de azi, poate cel de mâine va fi al tatălui său)? Grea cruce, pusă pe umerii firavi ai unui copil, fie el și un copil bătrân. (“Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de zile.”)

Cartea Șoaptelor, deși “scrisă” de mult, începută de mai mult de un secol, nu a ieșit “peste noapte” la lumina tiparului, în anul 2009. Ce se poate doar intui în spatele celor 521 de pagini este zbuciumul unui om conștient că are de scris o Carte. Putem doar bănui, an de an și noapte de noapte, cum filele Cărții Șoaptelor au început să se înmulțească, cum, meticulos și îndârjit, autorul a adunat cu precizie și cu o conștiinciozitate obsesivă nume după nume, viață după viață, detaliu după detaliu. Multe dintre numele adunate în carte nu ajung nici măcar la a fi schițate ca personaje, dar există, în liste și în înșiruiri, aducând aminte pentru totdeauna de cei care le-au purtat. In spatele Cărții Șoaptelor, se ascunde un efort teribil iar rezultatul este la fel de teribil: o construcție monumentală, înțesată de nume, de date, de personaje. Ceea ce răzbate cel mai mult din felul în care a fost concepută Cartea Șoaptelor este îndârjirea. Nu este o carte ușoară, ieșită din câteva adieri de stilou, este o carte în care cele mai uitate nume au fost căutate în sertarele memoriei cu o încăpățânare aproape bolnavă, cu furie și o cu rigurozitate ieșită din comun, cu patosul omului care își iubește cimitirul pentru simplul motiv că este al lui (“Cimitirul armenesc din Focșani era altfel decât celelalte. Intâi de toate, fiindcă era al meu”). Exista oare alt motiv pentru care ne iubim mama, fratele, femeia?  Motivul încăpățânat al copilului care își iubeste jucăria pentru că e a lui este singurul motiv al iubirii.  Teribila responsabilitate a lui Vosganian în fața morților lui l-a dus la crearea unei opere unice care marchează nu doar istoria culturală a armenilor ci întreaga literatură română. In articolul “Distinguished by the dead“, publicat în prestigiosul cotidian israelian Ha’aretz, Prof. Riri Sylvia Manor, Președinta Asociației Scriitorilor Israelieni-Români, definește Cartea Șoaptelor ca cel mai bun roman al literaturii române: “No one expected Varujan Vosganian to write the best novel in Romanian literature. He was, after all, the finance minister of Romania until not very long ago. He is an economist and mathematician by profession, a talented rhetorician, a brilliant intellectual, president of the Armenians Union of Romania and vice president of the Romanian Writers’ Union (Nimeni nu se aștepta ca Varujan Vosganian să scrie cel mai bun roman din literatura română. El a fost, totuși, ministrul de finanțe al României până nu demult. Este economist și matematician de profesie, un orator talentat, un intelectual strălucit, președintele Uniunii Armenilor din România și Vice-Președintele Uniunii Scriitorilor din România)”, și cred că timpul nu va face decât să îi confirme această profeție.

Oare nu despre Cartea Șoaptelor vorbea Tudor Arghezi în poezia “Testament”? Nu este oare Cartea Șoaptelor, Testamentul comun al armenilor uciși, adus la îndeplinire prin mâna unui poet,  Varujan Vosganian? “Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / In seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Si care, tânăr, să le urci te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (…) Slova de foc și slova făurită / Impărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățisat în clește. / Robul a scris-o, Domnul o citește, / Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.”

Se spune, pe bună dreptate, că în spatele Cărții Șoaptelor putem vedea foarte bine poetul care este Varujan Vosganian, autorul aflându-se la primul roman, după mai multe volume de poezii și un volum de nuvele. Insă, a te urca pe stânca numită “roman” este un act periculos, deoarece cei mai mulți nu încearcă nici măcar să urce prima treaptă, iar mulți dintre cei care până la urmă o fac eșuează lamentabil și se reîntorc la proze scurte care pot să iasă repede, să “dea bine”, cu un dram de talent și cu efort minim. Varujan Vosganian, în cel mai limpede stil armenesc, a așteptat. Nu a dat năvală, nu a călcat trufaș pe tărâmul literaturii ci, chibzuit și în tăcere, atunci când timpul nu a mai avut răbdare, i-a ascultat glasul și a început să urce stânca. Nu numai că nu a eșuat, dar a creat el însuși o stâncă de care se vor lovi generații de romancieri. A scrie un roman este, în primul rând, o muncă grea. A construi personaje, a alcătui o unitate, a sta zi de zi la măsuța de scris pentru a umple sute de pagini nu este lucru usor. Poet, se poate, dar unul tenace și, mai ales, curajos.  Șoapte, desigur, dar care taie tăcerea cu duritatea lor. Melancolie și tristețe? Așa ceva nu există în Cartea Șoaptelor, care nu cunoaște decât durerea și rezistența.

Să nu confundăm tăcerea cu slăbiciunea. Este chiar mai greu să taci decât să țipi, o povară dusă ani de zile în tăcere, șoptită, devine mai grea decât dacă ar fi urlată pe străzi. Povara acestei cărți nu a fost ușoară pentru Vosganian și este nevoie de multă forță de caracter ca să dai la  iveală durerile poveștii tale. Spun “poveștii tale” pentru că povestea bunicului Garabet sau a bunicului Setrak sau a lui Misak sau Sahag sau a oricărui personaj din carte se confundă cu cea a autorului. Este o iluzie că ar fi vorba de persoane diferite. Rând pe rând,  prind viață sub pielea omului numit Varujan Vosganian bărbați, femei și copii, fiecare cu vocea lor. Cum ar fi putut să nu îi asculte? Cum ar fi putut să nu îi lase să vorbească când, noapte de noapte, auzea glasurile lor în inimă? Câtă tărie îți trebuie ca să poți trăi zi de zi, ani în șir, cu aceste voci care îți cer în permanență…HARUTIUN (“învierea”, în limba armeană)?

“Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!”


Cartea Soaptelor de Varujan Vosganian

Cartea Soaptelor de Varujan Vosganian

Dacă valoarea unui om este dată de măsura în care iubește, atunci, pentru mine, această valoare nu poate veni decât din măsura în care nu își uită morții. Să te razbuni pe moarte prin neuitare și să iubești viața, nelăsându-i să moară pe cei pe care i-ai iubit, cu încăpățânare, cu egoism, cu îndârjire. Pănă să iubesc, credeam că iubirea este o aprindere siropoasă și destul de ușor de găsit; toată lumea iubea, toată lumea sărbătorea Ziua Îndrăgostiților de dragoste, de poezie, de romantism, de telenovele. Iubirea avea culoarea roz, cerul îi era senin și cu mici norișori pufoși care o făceau și mai apetisantă. Când am început să iubesc, am înțeles că iubirea este o cruce teribil de greu de purtat și nu poate avea decât două culori: negru și rosu. Iubirea are legătura mai mult cu moartea decât cu viața, căci doar prin moarte se poate măsura, doar moartea îi poate arăta valoarea. Când l-am întâlnit, purta în el chipul întunecat al fratelui său ucis pentru că avea sângele de altă culoare, poate mai roșu, poate mai galben, ca sângele deșertului evreiesc de unde o porniseră străbunii lui în căutarea unei lumi mai îngăduitoare, însă, fără îndoială,  era cea nepotrivită. Nu mai făcea deosebirea între el și mortul său pe care îl purta pe umeri, în privire, în inimă. Privit de oamenii din jur ca o ciudățenie, “morții cu morții, vii cu vii!”, trăia în el durerile uciderii fratelui său. Era cel care nu putea să uite. Eu purtam în suflet chipul bunicii mele moarte și nu vroiam să mă trezesc fără surâsul ei în mine. Când ne-am privit în ochi, au fost morții noștri cei care s-au recunoscut și, zâmbind, ne-au cununat. Astăzi, trăim aceeași dedublare, însă fără spasm, liniștită și în pace, morții cu vii, vii cu morții, alunecând  mereu printre cei din casă, frângând pâinea împreună în jurul mesei joase,  izbucnind vesel în discuții, glasul lor e și al nostru, suntem 4, suntem 10, suntem noi toți care ne-am  iubit vreodată. Răzbunarea supremă a celui care a iubit este a nu uita. Căci iubirea, ne spune glasul Bibliei iudaice, este mai puternică decât moartea.

Răzbunarea, acțiune privită cu dispreț, calificată ca venind din măruntaiele sălbăticiunii care stă ascunsă în om, cea care ne arată chipul hâd al bestiei umane sau, mai rău, răzbunarea, arma idiotului și a celui nepriceput să dea alt răspuns, ni se înfățișează, atunci când e văzută în legătură cu iubirea, ca sora ei geamănă. Chiar și așa, puzderia de moraliști și de intelectuali care știu despre viață și dragoste doar ce găsesc între filele unei cărți și suferă de dureri închipuite o blamează și nu îi dau nici o șansă. Omul superior este cel care uită. Care întoarce pagina. Poporului evreu i se reproșează că nu își poate uita milioanele de fii arși în cuptoarele naziste. Și totuși, răzbunarea, ne spune aprigul și gelosul Dumnezeu al Vechiului Testament, este doar o altă față a iubirii.

Răzbunarea are mii de chipuri și poate lua forme și înfățișări variate, de la cele bazice până la cele mai amețitor de rafinate și elegante culmi. Există răzbunarea sângelui, a tăcerii, a uitării sau a neuitării, a vorbelor și a fotografiilor, a cărților, a picturilor, fiecare om care a iubit vreodată și a pierdut în fața morții își găsește propriul mod de a se răzbuna pe aceasta. Există, ne spune Varujan Vosganian, Răzbunarea Șoaptelor.

Din Armenia, cunoșteam doar două nume: Calust Gulbenkian și Onik Sahakian – Gulbenkian, marele colecționar de artă, al cărui nume este șoptit cu venerație în Portugalia și Onik Sahakian, balerin, pictor, prieten al lui Salvador Dali. Doar la sfârșitul Cărții Șoaptelor, aveam să aflu secretul acestui pictor despre care scrisesem și un articol: “Artists of the New Millenium”. Făcând o paralelă între  armeanul Onik Sahakian și evreul Romeo Niram, subliniasem atât deosebirile, cât și asemănările dintre cei doi. Ma uimiseră de pe atunci liniștea și pacea care se desprindeau de pe pânzele lui Sahakian, mai ales puse în contrast cu tumultoasele culori ale lui Niram. Două stiluri diferite, două temperamente diferite, venind din rădăcini diferite, surprinzând aceleași teme. Intr-un interviu acordat ziarului Armenia Now (și republicat de revista spaniolă Niram Art, nr. 13- 14 / 2008), Onik Sahakian se destăinuie, insistând că nu dorește să ofere prin pictura sa decât liniște, deoarece lumea este și așa plină de grozăvii. La vremea respectivă, nu am înțeles cuvintele pictorului. Doar Cartea Șoaptelor m-a făcut să reiau picturile luminoase ale lui Sahakian și să văd în ele răzbunarea tăcută a culorii pline de liniște, care refuză să se plece în fața realității negre.

Iată că ajunge în mâinile mele o carte roșu-aurie, semnată de un alt armean, Varujan Vosganian, care îmi va dezlega misterul acestui popor tăcut, sporindu-mi neștiința. Căci, Armenia se lasă cu greu descifrată, straturi groase de tăcere o învăluiesc. Armenia este țara înserării, momentul când poveștile prind glas la o cafea proaspăt macinată. O coincidență frumoasă și stranie face ca numele Erevan, orașul – capitală, să sune pentru auzul meu ca Orașul Înserării (“erev” în limba ebraică însemnând “seară”), adică exact momentul decisiv al unei zile, în viziunea armeană: “Bătrânii din copilăria mea își beau cafeaua pe la șase după-amiaza. Ceremonialul preparării îndruma deja conversația pe o cale domoală. Iși făceau nițel loc între perne. (…) Era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate și a timpului care trece, lumea părea neschimbată și tihnită iar sufletele împăcate.”

Ii privesc coperta, îmi plimb degetele pe dreptunghiul de hârtie lucitoare și roșie care împrejmuiește titlul, o deschid și o miros. De obicei, îmi place să miros carțile, ca și cum aș descoperi în mirosul hârtiei taina lor; se pare că nu sunt singura: “Bunicul Garabet mă învățase să cunosc cărțile astfel. O carte bună miroase într-un anume fel. Legată strâns în chingile ei de piele, miroase aproape omenește”.  Mă așteptam la o hârtie galbenă, groasă, dar paginile sunt albe și fine, îmi aduc aminte de Biblie. Fotografia de pe copertă nu îmi spune nimic, nu o înțeleg, nu îi cunosc pe cei ce plutesc în poziții caraghioase într-o barcă; pentru mine sunt asemănători cu atâtea personaje îmbrăcate ciudat care privesc țepene din albumele vechi. Nu știam atunci că această fotografie este cheia întregii cărții și a unui întreg popor.

Cartea Șoaptelor are eroi, tragedii, bătălii, iubiri și, mai ales, morți. Fiecare dintre eroii săi are propria poveste, care se contopește cu cea generală, a unui întreg popor. Fiecare are și propriul fel de a se răzbuna. Poate cea mai teribilă răzbunare, de nu ar exista fotografia de pe copertă, ar fi  nu cea a lui Misak, preferatul meu, eroul justițiar, ci cea a bunicului Setrak. Bunicul Setrak și-a văzut fratele, Harutiun, ucis în fața lui. Criminalul, căpetenia ienicerilor l-a întrebat: “Știi cum mă cheamă? Cu ochii încețoșați, bunicul a făcut semn că nu. Căpetenia și-a rostit numele și l-a pus să repete. Apoi a adăugat: Tu ai să trăiești. Esti destul de mare ca să înțelegi. Să spui la toți ai tăi cine sunt eu și ce ți-am făcut eu, ție și neamului tău! (..) Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul fel în care ar fi putut să o facă: nu l-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ce privește numele lui”. Tot bunicul Setrak și-a botezat fiica Maro, în amintirea surorii  sale care s-a aruncat de pe stânci, în apele Eufratului, ca să scape de urmăritori. Răzbunarea numelui, teribila răzbunare armeană, care poate da și lua viața mai tăios decât sabia.

In Cartea Șoaptelor, timpul este un personaj ambiguu, istoria se repetă de atâtea ori încât nu mai contează foarte mult în ce an al poveștii ne găsim. Suntem chiar în ani diferiți, în același moment: “Timpul este o jivină care aleargă arcuită și labele ei lasă urme pe rând, dar timpul poate să alerge pe toate deodată. Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!” Trăim cu toții, împreună cu autorul însuși, viețile celor surprinși de același destin:”Care război? Am întrebat. Păi nu e decât unul. Doar că izbucnește mereu în altă parte, ca urticaria. Cu cât te scarpini mai tare, cu atât se aprinde mai rău. Până la urmă, istoria nu e decât o lungă scărpinătură.”

Poate singura diferență între viețile eroilor cărții o face, până la urmă, tot răzbunarea. Căci nici unul nu se răzbună în același fel. Povestea încăpățânării lui Harutiun Khantirian și al Consulatului de la București, unde Harutiun continua să își scrie depeșele, frumos caligrafíate și depuse în dosare căci nu mai avea cui să le trimită, este comică și tragică în același timp. Ceea ce împart eroii Cărții Șoaptelor este tăcerea. In tăcerea lui, Harutiun a  ținut cu încăpățânare Consulatul deschis, “cu storurile lui ridicate, cu drapelul roș-albastru-portocaliu țintuit pe perete și cu dosarele cu depeșe către nicăieri”, consulat care “rămânea ca vestigiu al unei republici care nu mai exista decât în nostalgiile armenești și în ștampila oficială.”

Răzbunarea fotografiilor este cea care domină toată cartea. In fața morții iminente, toți armenii au o pasiune comună: aceea de a-și face fotografii. Albumele de familie sunt îngroșate cu fotografii ai celor plecați, deportați, repatriați pentru a fi iar deportați. Fotografiile devin singura dovadă a existenței unui om, armenii se fotografiază cu îndârjire, obsesiv. Prin fotografii, își trimit mesaje ascunse autorităților (dacă stă în picioare, atunci e bine, dacă stă rezemat e mai rău, dacă stă pe scaun e rău de tot), doar în fotografii, cei mai mulți continuă să trăiască. Armenii acelor vremuri găsiseră în fotografie singura modalitate de a-și însemna trecerea pe acest pământ, singura răzbunare în fața dispariției pe care o presimțeau. Tot prin fotografii, de data aceasta prin ștergerea oricărei fotografii din toate albumele, s-au răzbunat pe Mesia Khacerian. ”Pozele erau pentru armenii acelor vremuri ca un testament sau o asigurare de viață. Dacă omul se întorcea din convoaiele de deportați, din orfelinate, din călătoriile prin calele vapoarelor, poza era pusă din nou la păstrare și cel viu își relua locul printre ceilalți. Dacă nu se mai întorcea, atunci fotografia îl readucea printre ai lui pe cel dispărut când cutiile vechi și frumos încrustate, de sărbători, se deschideau. Fotografia devenea scuza celor care, în acel secol prea grăbit, plecaseră fără să apuce să-și ia rămas-bun. Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.”

Și totuși, armenii știau și să se facă auziți. Denumit de unii “primul atentat terorist din istorie”, atacul asupra Băncii Otomane din 1896 a fost condus de armeanul Armen Garo, care a ocupat banca, cerând oprirea masacrelor contra armenilor. “In proclamația adresată ambasadelor din Constantinopol, Garo avea să rostească istoricele cuvinte ce vor marca nu doar sfârșitul de secol XIX dar tot secolul care va urma: Noi nu suntem criminali. Dar indiferența criminală a umanității ne-a împins la acest gest.” Paginile care descriu ororile trăite de femeile, bărbații și copii armeni sunt, poate, cele mai teribile pagini scrise vreodată în limba română.

Tot lui Garo i se datorează și tăcuta acțiune “Nemesis”, numită după zeița răzbunării, atât de secretă încât “a rămas necunoscută încă jumatate de veac după aceea” și care poate fi comparată “prin neînduplecarea și amploarea ei cu ceea ce Simon Wiesanthal avea să facă, peste decenii, din dorința de a nu lăsa nepedepsite crimele îndreptate împotriva poporului evreu din timpul celui de al doilea război mondial.” In 1920, Garo a stabilit, în prima faza, o listă cu peste 600 de nume de persoane responsabile pentru masacre și deportări, apoi a redus-o la 41 de nume, ca până la urmă să ajungă la doar 7 nume, cei 7 criminali principali, responsabili de cele 7 cercuri ale genocidului, care fusesera deja condamnați de Curtea Marțială, dar scăpaseră cu viață. Pe parcursul următorilor ani, toti cei care alcătuiau lista criminalilor au fost executați de către grupul armean Nemesis. Iar povestea se întinde peste continente și mări prin intrarea în scenă a eroului Misak Torlakian. Pentru a învăța să tragă cu tunul, Misak, la doar 19 ani, a intrat în armata turcă, sub acte false, ajungând sergent și conducând garnizoana de artilerie. Intors în satul natal, Misak își cauta în van familia: “Imaginea celui care se oprește  la intrarea în satul distrus este comună multora dintre poveștile spuse la ora cafelei de aceia dintre bătrânii copilariei mele care se retrăseseră în munți și se întorseseră în ținuturile natale în cea de a doua jumătate a anului 1915. De altfel, afară de unele amănunte, poveștile seamănă atât de mult unele cu altele încât iată, relatând acum întoarcerea lui Misak e ca și cum am spune toate poveștile deodată! (…) De la nimicirile și risipirile anului 1895 dar, mai ales, ale anului 1915, iată, a trecut un secol dar tot mai există dintre aceia, nepoți ori strănepoți care se caută unii pe alții… un popor căutându-se, unii pe alții, după atâtea nenorociri, și de aceea rareori având tihna de a se regăsi pe sine!” Din satul distrus, Misak nu va mai putea recupera nimic, în afară de un caluț de lemn ce fusese al fratelui mai mic, Calust. “Misak Torlakian făcuse, în curtea răvășită a casei sale, un jurământ al răzbunării.”  Membru al grupului Nemesis, Misak își va duce la îndeplinire jurământul cu încăpățânare, preț de zeci de ani. Veștile despre îndeplinirea răzbunărilor ajungeau la bunicul Garabet sub forma unor caluți de jucărie trimiși de Misak, în amintirea fratelui său, de peste mări și țări. Ultimul sosit, un cal alb, anunța împăcarea călărețului cu calul.

Armenii lui Vosganian trăiesc împietriți în mirare, o mirare care nu îi lăsa nici să moară, aproape toți cei scăpați din ororile convoaielor de deportare, murind la adânci bătrâneți.  Trăiesc aparent liniștit, o viață șoptită ca și ritmul cărții. Si totuși, sunt pojghița de apă albastră și lipsită de sunetul talazurilor, sub poezia desăvârșită a lui Vosganian, se poate simți mocnind forța poporului armean. “De la războinicii neamului meu am primit puterea de a fi învins” ne spune Vosganian iar aici cuvântul cheie este “puterea” așa cum în “biruința este a-ți vărsa sângele”, cuvântul cheie este “sângele”. Să nu uităm că Islamul a cucerit strălucita și orgolioasa civilizație persană. In urma lui, armenii au rămas mai puțini, mai tăcuți, dar creștini. Fiecare erou al Cărții Șoaptelor este dur ca o stâncă fie că vrea să înțeleagă lumea ca bunicul Garabet fie că o socotește de neînțeles, ca bunicul Setrak. Intre aceștia doi, copilul bătrân își scrie, în tăcere, cartea. Fiecare se răzbună în felul său, înțelegând sau neînțelegând, închizându-se în tăcere sau pictând și fotografiind, cântând sau citind. Răzbunarea bunicului Garabet – de a se fotografia pe el însuși de zeci de ori, de a învinge moartea prin fotografia de pe mormânt, unde pare că este el cel care vine către cei ce îl privesc.

Si totuși, suprema răzbunare nu aparține vreunui personaj al cărții, nici măcar rebelului Garo, nici Generalului Dro. Suprema răzbunare armeană, mai presus de însăși scrierea acestei cărți, o reprezintă alegerea copertei. Ca multe lucruri din Cartea Șoaptelor, care sunt cel mai bine înțelese citite invers, coperta cărții nu se poate înțelege decât după ce ai terminat întreaga carte. Doar atunci, vei înțelege suprema răzbunare: fotografia bunicului Garabet, cu familia, fotografia despre care credeau cu încăpățânare armenii acelor vremuri că este singura dovadă a existenței lor. Astăzi, bunicul Garabet mă privește de pe copertă. A învins moartea și faptul că eu, în anul 2010, în Spania, mă uit la chipul său, dovedește cel mai bine că adevărații învingători sunt învinșii. Varujan Vosganian nu este un învingător. Eu nu sunt învingătoare. Cei care au dictat și pus în aplicare exterminarea armenilor nu au nici nume, nici chip astăzi. Insă bunicul Garabet mă privește zâmbind. El este singurul viu între noi toți, căci generații după generații vor lua această carte în mână, în toate limbile în care va fi tradusă, în toate țările în care va ajunge și îl vor vedea zâmbind pe bunicul Garabet, căruia i-au crescut o mie de brațe. Armenii cei învinși, tăcuții și linistitii armeni, victimele ororilor, sunt astăzi mai vii decât noi, cititorii. Oare câți dintre cei care citesc și vor citi această carte vor fi cunoscuți peste generații? Noi, cei care citim astăzi Cartea Șoaptelor, din trufașa noastră poziție de “vii”, noi, care nu ne gândim la moarte și care ne facem fotografii fără nici un sens, ce vor dispărea o dată cu ultimul vlăstar ieșit din trupurile noastre pline azi de sânge cald, noi suntem morții.  Pe noi nu ne va știi nimeni peste zeci de ani iar bunicul Garabet, cu fiecare cititor al Cărții Șoaptelor va întineri. Aceasta este suprema răzbunare a lui Varujan Vosganian. “Atâta vreme cât exiști în fotografii…ești nemuritor.”

Căutând pe internet fotografii legate de Cartea Șoaptelor, am rămas încremenită în fața unui document. După primul șoc, am început să râd, să râd în hohote, nu mă puteam opri din râs. Am găsit, publicat de autor, Testamentul regelui zahărului, cel purtat cu încăpățânare, zeci de ani la brâu, fotografiat pagină cu pagină de vechiul aparat al bunicului Garabet. L-am găsit, scanat, cu aceeași încăpățânare metodică cu care este scrisă cartea. Cu furie. Cu dragoste. In tăcere. Cum putea, de aceea râdeam, cum putea să lipsească testamentul din această incredibilăa răzbunare a lui Varujan Vosganian, războinicul-poet și poetul-războinic? Cum am putut să nu mă gândesc că totul trebuia îndeplinit până la capăt, cu fiecare virgulă, cu fiecare fărâmă de amintire, cu fiecare fotografie îngălbenită? Imi imaginam chipul hâd al mortii, urlând de groază în fața testamentului dat la iveală, pe internet, disponibil pentru toate popoarele lumii, pentru totdeauna. Imi imaginam chipul lui Hartin Fringhian zâmbind cu mirare, privindu-și din alt timp, testamentul cel neprețuit. “Veni Hartin Fringhian, își deschise testamentul, scoase o foaie alba și notă cu răbdare numele tuturor celor de față. Acolo unde nu știa, bunicul meu, care ședea în spatele lui, îi șoptea peste umăr. Apoi suflă peste foaie, ca cerneala să se usuce, puse în mijloc un pumn de nuci prăjite și o împături cu grijă.” Tot lui Vosganian, îi datoram și ultima fotografie a lui Nicolae Iorga, păstrată cu sfințenie de fotograful sufletelor. Acum da, s-a terminat.

Îți trebuie motive întemeiate ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta. Dacă Hristos a murit întru Inviere, atunci Varujan Vosganian a trăit întru Invierea morților poporului său și, noapte de noapte, suferind durerile și ororile morților săi, a clădit, în tăcerea dură și încăpățânată care caracterizează spiritul armean, slova care îi va elibera de sub puterea morții și “celor din morminte viață dăruindu-le”.

In curând, va fi disponibilă traducerea în limba spaniolă a articolului, în revista Niram Art nr. 4 /2010

Brevemente disponible la traducción al español del artículo, en la revista Niram Art nº4/2010

El Libro “Cartea Soaptelor” de Varujan Vosganian aparecerá en español en el 2011.

Mai multe Informații:

http://carteasoaptelor.ro/

Album fotografii: http://issuu.com/norghiank/docs/carteasoapteloralbum

http://www.haaretz.com/hasen/pages/ShArtStEngPE.jhtml?itemNo=1161769&contrassID=2&subContrassID=15&title=%27Distinguished%20by%20the%20dead%20%27&dyn_server=172.20.5.5


DESPRE LIVIU ANTONESEI: ANATOMIA UNUI SENTIMENT de CARMEN CĂTUNESCU


Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”, apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului.

Fǎrǎ îndoialǎ, cartea conţine eseuri şi poeme, impresionând, aproape şocând lectorul modern (care e obişnuit cu de toate şi, în special, cu lucruri de calitate), prin puncte de vedere originale, termeni inediţi, selecţii, crearea unor criterii, afirmaţii pertinente, concluzii devastatoare. Aceasta ne aratǎ cât de important este respectivul sentiment în viaţa noastrǎ, dacǎ cumva, între timp, am uitat. Liviu Antonesei face parte dintre puţinii scriitori, cum sunt Eminescu, Mircea Eliade, care au o sensibilitate exacerbatǎ, o viziune complexǎ despre dragoste, mizând totul pe acest simţǎmânt şi visând o „fuziune completǎ”. De ce Eminescu este cel mai mare poet al iubirii din literatura noastrǎ? Aşa cum afirma Cǎlinescu, el era „serios în iubire ca natura”: „Cǎci te iubeam cu ochi pǎgâni/ Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lǎsarǎ din bǎtrâni/ Pǎrinţii din pǎrinţi.” Seriozitatea, implicarea, concentrarea  il caracterizeazǎ: „Tu nu vezi cǎ în iubire/ Nu ştiu ca sǎ glumesc,/ Nu-ţi pare oare bine/ C-atâta te iubesc?”. Dar Eliade? Creând o eroinǎ cu o putere de a iubi extraordinarǎ, cu o viziune copleşitoare despre dragoste, el ne aduce în prim-plan acest subiect, prezentându-l dintr-o perspectivǎ nouǎ.

Aşa cum just observa Nicolae Manolescu, nu e vorba de concepţia unei tinere indiene, ci a cuiva  cu înclinaţii înnǎscute, care ştie sǎ iubeascǎ. În concluzie, i-aş numi pe cei cu o astfel de viziune s p i r i t e  e r o t i c e  c o m p l e t e. Autorul în discuţie îi considerǎ ca fǎcând parte din elita sau aristocraţia sufletului: „Aşa cum existǎ o aristocraţie de sânge, una a spiritului ori a banului, cu siguranţǎ cǎ existǎ şi o aristocraţie legatǎ de dragoste. Sunt cei care, dincolo de faptul cǎ iubesc ceva sau pe cineva, iubesc şi acest sentiment care este iubirea.”  Întorcându-ne la eseurile lui Liviu Antonesei, remarcǎm la o primǎ lecturǎ claritatea, limpezimea scriiturii, echilibrul existent atât în compunerea, repartizarea capitolelor, cât şi în combinarea termenilor sofisticaţi, savanţi cu expresii, cuvinte colocviale, ceea ce conferǎ textului un farmec nespus, o prospeţime rarǎ,  o atracţie aparte.

Conţinutul propriu-zis e încadrat de o Prefaţǎ a autorului şi un Epilog, în care apare „O discuţie despre dragoste cu Al. Paleologu” şi are intercalate capitole cu poeme: „Interludiu fantasmatic.Poeme”, „Interludiu sceptic.Un poem” şi „Ultimul interludiu. Caseta cu chinezǎrii”. Celelalte pǎrţi au titluri semnificative, revelatorii: „Dragostea, servitutea voluntarǎ şi suveranitatea personalǎ”, „Trei cuvinte greceşti despre dragoste”, „Nuditatea, goliciunea şi erotismul”, „O reformulare a mitului androginului”, „Despre fuziunea perfectǎ”, „Inteligenţa afectivǎ, intensitatea şi intimitatea”, „Corpul şi dragostea”, „Despre pasiune şi tandreţe”, „Sfârşitul iubirii, începutul melancoliei”. E interesantǎ şi dedicaţia: „Se dedicǎ Eonei, în toate ipostazele sale – odinioarǎ, întotdeauna şi acum”, care denotǎ simplul fapt cǎ autorul a gândit deja un prototip al femeii iubite. Numele are trimiteri eminesciene şi sugereazǎ intangibilul, luminescenţa, unicitatea. Se definesc sentimente încǎ din primul capitol, unde se fac referiri la o luptǎ între s e r v i t u t e  şi  s u v e r a n i t a t e. Pentru a  exista şi a se dezvolta, iubirea are nevoie de o  c o m p l i c i t a t e  i n f i n i t ǎ. Demnǎ de reţinut este şi definiţia iubirii ca fiind o  t e n d i n ţ ǎ  s p r e  e c h i l i b r u, „echilibrul perfect” însemnând moartea. Aşa cum e perfect adevǎrat cǎ: „Moartea iubirii e sinonimǎ morţii pure şi simple.”

FOTOGRAFII CU SUFLET- NATALIE SCHOR – de MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ

De ceva vreme, mai precis cam de când majoritatea puştilor mânuieşte cu dezinvoltură device-uri cu performanţe la care acum zece ani nici nu ne puteam gândi, fotografia, generic vorbind, pare un mic moft la îndemâna oricui. Mai ales că, de regulă, mândri nevoie mare, cumpărăm aparate care poartă denumiri legendare şi cu care, un timp, fotografiem tot ce ne iese în cale. Iar mai apoi ne fotografiem cu preponderenţă pe noi înşine, de cele mai multe ori cu limba scoasă, doar-doar vom semăna cu EINSTEIN şi celebra sa poză. Cum acest ultim exerciţiu este axiomatic sortit eşecului, frumosul aparat foto devine, destul de repede, mai mult material didactic, un accesoriu al unei închipuite personalităţi epatante sau prilej de negre invidii pentru cei mai subţiri la capitolul IQ.

Natalie Schor: "Amintiri din Copilarie"

Natalie Schor: "Amintiri din Copilarie"

Natalie Schor: "Cosanzeana"

Natalie Schor: "Cosanzeana"

Rareori în spatele obiectivului se află harul observaţiei şi emoţiile unui intelect superior iar atunci fotografia devine eveniment. Un eveniment cultural, artistic sau informativ, o secundă extrasă din curgerea inexorabilă a timpului şi destinată, pentru o vreme, unui fel de nemurire. Spre exemplu, nu pot uita fotografia unei femei cu ochi verzi, dintr-o zonă geografică unde femeile au, în general, ochi negri. Ei bine, acei ochi spuneau o întreagă poveste de viaţă, o poveste de un tragism cutremurător, povestea unei vieţi trăite într-un spaţiu dominat de spaime, intoleranţă şi, mai ales, prostie agresivă. Şi nici pe cea a unui copil rănit care dădea, mult mai bine decât zecile de reportaje pe această temă, dimensiunea dramei unui cataclism teluric.         Însă, aşa cum ştim, faptele se înlănţuie prin subtile şi nevăzute fire, fiind ele numite: „necunoscutele căi”. Numai astfel îmi pot explica cum într-o seară de ianuarie, un bun prieten, un om înţelept pe care îl admir fără strop de invidie, mi-a trimis prin e-mail câteva fişiere cu fotografii. Afară ningea dezlănţuit iar în ferestre viscolul scrâşnea o melopee. Un decor ideal pentru a te bucura de căldura din casă şi de a răsfoi câteva albume cu poze colorate, pline de soare. Numai că, atunci când am închis ultima imagine era trecut de miezul nopţii. Farmecul indescriptibil al celor privite acţionase ca o vrajă care mă scosese din timpul măsurat pe cadranul ceasului şi mă proiectase într-unul magic, al emoţiilor şi al frumosului, un timp special de care, din păcate, avem parte foarte rar. Trăiam certitudinea că mi se deschisese un univers. Unul miraculos, deosebit cumva de cel plin de misterioasele vibraţii ale string-urilor, acela pe care se tot străduieşte, cam fără rezultate,  domnul Stephen Hawking să mi-l desluşească. Un univers la fel de plin de fascinaţie însă aflat mereu în preajma mea şi cam la fel de misterios precum cel înainte amintit. Că, fie vorba între noi, degeaba privim dacă nu reuşim să vedem. Ori, tocmai asta văzusem în fotografiile acelea. Universul de lângă mine. Cel pe care harul artistului fotograf mi-l dezvăluise. Într-un mod ce poate părea foarte simplu. Aparent!

Natalie Schor: "Claviatura"

Natalie Schor: "Claviatura"

La urma-urmei ce văzusem!? Privirea atât de curată a unui copil, încât am simţit că dacă aş putea să mă scald în ea aş deveni înger. Sau chipul unei fetiţe care, dincolo de o tulburătoare inocenţă, este înfrumuseţat şi de febra primelor mari interogaţii ale vieţii. Un drum care vine de niciunde şi se duce către nicăieri, ca o superbă metaforă a unei vieţi risipite în zadarnice căutări. O mână care răsfoieşte cu o oarecare nervozitate printre cărţi.  Aşa o fi? Sau este parabole dificilelor alegeri pe care trebuie mai mereu să le facem? Un tânăr soldat care vorbeşte pasionat unui rabin cel puţin sceptic. Fotografia a fost intitulată: dialogul surzilor şi nu îmi aduc aminte să mai fi văzut ceva atât de plin de ironie şi tristeţe. Aceasta nu mai este o metaforă ci un strigăt aproape disperat către nevoia de înţelepciune şi dialog. O piatră aşezată straniu pe o şină de cale ferată. Un contrast izbitor al formelor şi texturilor ca ne duce cu gândul la marile încercări pe care de multe ori trebuie să le depăşim. Uneori chiar reuşim. Dar preţul? Un colţ dintr-un oraş vechi cu un crâmpei de stradă pe care merge un om. Unul cât se poate de banal, la fel cu peisajul. Asta dacă fotografia nu ar fi puţin blurată printr-o superbă tehnică de lumină ce dă astfel senzaţia aproape fizică a unei lacrimi indiscrete ce invadează colţul unei tainice iubiri.

Natalie Schor: "Viata ca Metafora"

Natalie Schor: "Viata ca Metafora"

Şi câte şi câte am mai văzut! Nici nu voi destăinui mai mult având astfel iluzia că sunt unicul posesor al unor inimaginabile frumuseţi. O iluzie desigur, dar oare cât din viaţa noastră nu este iluzie!?

Fotografie de Natalie Schor (Din Expozitia Internationala "Eternal Eve" - Muzeul Jaffa, Tel-Aviv)

Fotografie de Natalie Schor (Din Expozitia Internationala "Eternal Eve" - Muzeul Jaffa, Tel-Aviv)

Mai spunea înţeleptul meu prieten că de miracole au parte doar cei care cred în ele. În deplin acord cu el, sunt convins că este nevoie de un miracol pentru ca eu şi autoarea acestor minunăţii să ne întâlnim vreodată.

Natalie Schor: "Somnoroase Pasarele"

Natalie Schor: "Somnoroase Pasarele"

Mă despart de NATALIE SCHOR, căci despre ea este vorba, nu numai spaţii geografice sau dimensiuni temporale ci şi tot felul de bariere inventate de oameni. Şi, cam tot aceleaşi şanse sunt şi ca aceste rânduri să fie vreodată citite de ea. Numai că, în lumea plină de necunoscute în care îmi place să trăiesc, sunt convins că mesajul trimis de ea se va întâlni, în aşa numitul subliminal, cu bucuria exprimată de cuvintele mele şi că, într-un fel pe care nici nu pot dar nici nu vreau să mi-l explic, vom şti ce s-a întâmplat.  Fără îndoială, ea va afla, că eu sunt fericit pentru că ea există şi are generozitatea de a-mi fi dăruit o seară în care am putut ignora sau poate chiar învinge viscolul.

Mai multe despre Natalie Schor:

INTERVIEW WITH THE ISRAELI PHOTOGRAPHER NATALIE SCHOR by Eva Defeses

Galerie de Fotografii

In Memoriam: ANDREI CHINTILĂ Elogiul discret al cotidianului de Marina Nicolaev

În perioada 24.04.2009 – 24.05.2009 la Muzeul de Artă din Craiova, Palatul Jean Mihail, a avut loc expoziţia de artă plastică «In Memoriam Andrei Chintilă» organizată de fratele artistului Matei Chintilă, alături de criticul de artă Adrian Guţă si pictorul Mircea Novac.

Andrei la fereastră, 2000  ulei pe pânză 67x106 cm

Andrei la fereastră, 2000 ulei pe pânză 67x106 cm

Întrucât din motive obiective, nu am putut participa la vernisajul acestei expoziţii cu totul deosebite consacrate pictorului Andrei Chintilă,  vă readuc în prim plan impresiile mele de la retrospectiva din 2008, prezentă la Galeriile Apollo, Teatrul Naţional din Bucureşti. Intrând, nu întâmplător, prin câteva săli de expoziţie bucureştene, între două călătorii, am reuşit să văd retrospectiva artistului plastic Andrei Chintilă în ultima zi. Impresionată de tablourile prezentate în această expoziţie, poate şi pentru că vedeam într-un singur loc atâtea lucrări reprezentative din cariera acestui pictor plecat prea devreme dintre noi, m-am gândit o vreme la ele altfel. Greu de spus în câteva cuvinte, însă mai mult ca sigur, cu o nostalgie acută greu definită şi cu sentimentul unei pierderi iremediabile. Deşi nu l-am cunoscut personal niciodată, sunt sigură că am avut multă vreme aceleaşi locuri comune, prin acelaşi oraş ce ne-a macerat gândurile, lumi artistice paralele, poate chiar din perioada când Andrei Chintilă a absolvit grafica la Institutul de arte plastice «Nicolae Grigorescu» clasa profesorului Octav Grigorescu din Bucureşti.

Andrei Chintilă în atelier

Andrei Chintilă în atelier

«A fost unul din oamenii care au văzut lumina şi întunericul la intensităţi greu egalabile» avea să spună prof. univ. şi cunoscut critic de artă Adrian Guţă, unul dintre cei care au contribuit afectiv şi efectiv la organizarea acestei retrospective la Galeria Apollo de la Teatrul Naţional.

Târzie revelaţie pentru mine aceste amprentări stranii cromatice cu subiecte tributare unei palete neliniştite, mereu în căutare de inefabil, târzie întâlnire cu Andrei Chintilă cel care «a atins acel prag metafizic al picturii pure neapelând la athanor sau la ramificaţiile culturilor magice contemporane» cum va sublinia şi artistul plastic Gheorghe Rasovszky.

Încadrat sau nu câteodată de către critici într-un neoimpresionism autohton, Andrei Chintilă a trecut discret de la un figurativ tradiţional spre o poezie autentică a paletei, copleşit de secvenţele cotidianului şi căutând cu obstinaţie, natura, înţelegerea ei.
In creaţia sa nu se poate vorbi de influenţa profesorilor săi şi mă gândesc şi la Octav Grigorescu sau Ivancenco şi nici a familiei sale, cunoscuţi artişti plastici, întrucât Andrei Chintilă îşi construise pe lângă propria personalitate, un excelent vocabular artistic în care adusese un plus de candoare narativă compoziţională eşafodajului acestui nou univers.

Vor surprinde poate pe cei mai mulţi peisajele citadine în care se simte o fervoare neobosită de a înţelege şi a accepta scenografia cotidianului anost, cu accente vădit bacoviene, depresive chiar, imaginile terne urbane, în care artistul totuşi căuta obsedant aproape, o partitură existenţială cu rezonanţe profunde.

Andrei Chintila: Nud neterminat, 1999

Andrei Chintila: Nud neterminat, 1999

Multe din compoziţiile sale au perimetrul sufletesc prestabilit al melancoliilor metropolei păstrând o vitalitate perenă, imaterială dincolo de timp.

În deplin contrast, sunt exuberante însă peisajele din natură, caracterizate de o lumină asimilată de acea tinereţe unică a filonului creator.

«Tema fundamentală, unificatoare, a acestei picturi este libertatea» va scrie la rându-i despre Andrei Chintilă, Călin Dan în 1986. Libertatea spiritului va fi cea care se va impregna iremediabil în structura creativă a acestui pictor nedreptăţit de soartă. Telurice încercări de a exterioriza propriile stări spectatorilor creaţiei sale, cărora le conferă un drept de coautor la tensiunile existenţiale, ceea ce de alfel Virgil Mocanu sesiza în 1986 deja, la prima expoziţie personală a artistului, scriind în paginile «României literare» despre «decisa revenire la morfologii figurative, în dorinţa obţinerii unui flux de comunicare deschis şi relevant».

Remarcabile sunt la rândul lor, tablourile din tematica nudului. Impresionant este ultimul nud, neterminat, expus astfel, ce are o senzualitate coloristică demnă de o reală vibraţie spre autenticitate, imprimând modelului, o altă dimensiune sufletească oferită cu resemnare şi tandreţe de acest poet al culorii.
Retrospectiva lui Andrei Chintilă rămâne nostalgic într-un album expresiv de înaltă ţinută, reprezentativ, al generaţiei optzeciste, iată, mai singură cu un Artist.

Biobibliografie

Născut în Bucureşti 6 august 1958, decedat 29 iunie 2007.Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” secţia grafică, profesor Oclav Grigorescu. Între 1985 -1990 profesor de pictură la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. Din 1990 membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură.

 

Activitate:


1981 Expoziţia Republicană de Tineret, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţia Municipală de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţie de pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1983 Expoziţie de gravură, Muzeul Tulcea

1983 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti
1984 Expoziţia Naţională de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1986 Expoziţia internaţională Arts of Today Budapesta, Ungaria

1986 Expoziţia Republicană de Pictură, Sala Dalles- Bucureşti

1986 Expoziţie personală de pictură, Sala 35 Orizont – Bucureşti
1987 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti
1987 Expoziţia de grup .Alternative”, Sala Orizont – Bucureşti

1988 Bienala de Pictură, Sala Dalles Bucureşti

1988 Expoziţia de grup „Cinci pictori şi un desenator”, Galeria Simeza Bucureşti

1988 Tineri pictori români Budapesta, Ungaria

1989 Expoziţia de grup „Atelier 35″, Sala Orizont – Bucuresti

1990 Expoziţia de Tineret. Muzeul Teatrul Naţional – Bucureşti

1990 Expoziţia de grup „5 pictori români”. Van der Geen Gallery Olanda

1990 Expoziţia de Tineret Budapesta, Ungaria

1990 Expoziţia Salonul de Iarnă, Teatrul Naţional – Bucureşti

1992 Expoziţie personală de pictură, Galeria La Source – Bruxelles, Belgia

1994 Expoziţia Lineart, International Art Fair Gent – Belgia

1998 Expozitia de grup, Centrul Cultural American – Bucureşti

Expoziţia de pictură „Chintila si Rasowski”, Galeria Simeza – Bucureşti

2000 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen” – Germania

2000 Expoziţia de grup „Nudul” Teatrul Naţional Bucureşti

2001 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen” – Germania
Lucrări de pictură în muzee din ţară, Belgia, Franţa, USA, Germania, Ungaria, Italia etc.

Nota:

Lucrările au fost reproduse din catalog cu acceptul doamnei Simona Vasiliu-Chintilă.

MATEI VIŞNIEC, CONTEMPORANUL NOSTRU de ALEX ŞTEFĂNESCU

Matei Visniec: Născut în nordul României, în Bucovina, la Rădăuţi, pe 29 ianuarie 1956. Mama, Minodora, este educatoare, tata, Ioan, este funcţionar. Foarte repede descoperă în literatură un spaţiu de libertate. Citeşte cu aviditate Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Lautréamont… Ii plac foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt, îi place totul cu excepţia realismului socialist.

Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sînul generaţiei 80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

Inainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Incepînd din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămîne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol” scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.

In septembrie 1987 părăseşte România, ajunge în Franţa unde cere azil politic, începe să scrie în limba franceză şi lucrează pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993. Piesele sale scrise în franceză sunt editate de Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman, Crater, Espace d’un Instant. Numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări.

Volumul recent publicat de Editura Cartea Românească* dovedeşte că Matei Vişniec a făcut şi ultimul pas care îl mai despărţea de marea dramaturgie. Abia acum putem considera că el n-a greşit când a abandonat poezia şi s-a consacrat exclusiv teatrului.

Reducerea la tăcere a poetului Matei Vişniec de către dramaturgul Matei Vişniec părea, acum un deceniu, o crimă literară absurdă. Poezia de o claritate stranie cu care se remarcase tânărul din Rădăuţi încă de la vârsta de 16 ani îi cucerise pe cunoscătorii de poezie prin forţa de sugestie, prin eleganţa stilistică şi prin însuşi faptul că nu semăna cu a nimănui altcuiva. Să fii atât de repede acceptat ca un poet original, inconfundabil într-o literaturã care numai de poeţi valoroşi nu duce lipsă şi să renunţi la acest senzational succes atras de caii verzi pe pereţi ai dramaturgiei echivala – pentru un observator obiectiv – cu un gest iresponsabil.

Primele piese ale lui Matei Vişniec au fãcut o bună impresie şi au circulat chiar sub formă de samizdat, dar era evident că nu depăşeau semnificaţia unor ingenioase jocuri textuale. Atenţia care li se acorda în lumea literară şi artistică se datora mai mult calităţii lor de mărfuri procurate la negru decât valorii propriu-zise.

Impresia că Matei Vişniec îşi administrează neinspirat propriul talent s-a accentuat atunci când încă tânărul autor (avea 31 de ani) a cerut azil în Franţa şi a continuat să scrie teatru şi numai teatru. Cum să te afirmi ca dramaturg într-o tară în care existau ca termen de comparaţie textele lui Samuel Beckett şi Eugen Ionescu?

Si totuşi, Matei Vişniec, acest don Quijote al teatrului, este cel care a avut dreptate. Piesele sale au reuşit, treptat, să se impunã într-un spaţiu suprasaturat de valori culturale. Jucate întâi de teatre de amatori din oraşe de provincie, de studenţi, de adepţii teatrului experimental, susţinute de la distanţă, din România, de simpatia necondiţionată a compatrioţilor autorului, aceste piese s-au infiltrat – ca apa într-un dig – în indiferenţa publicului occidental şi au fãcut-o să se prăbuşească. S-a ajuns în situaţia ca instituţii teatrale prestigioase, întâi din România şi apoi si din străinătate, să includã în repertoriul lor, la loc de cinste, titluri din creaţia lui Matei Vişniec.

Mai lipsea însă ceva. Textele autorului român aveau toate calităţile posibile, în afară de forţă emoţională. Inteligente, subtile, scrise impecabil, ele rămâneau suspendate într-o atemporalitate care le împiedica să zguduie conştiinţele contemporanilor. Ultimele douã piese publicate în România – Teatru descompus şi Femeia ca un câmp de luptă – sunt rezultatul efortului (titanic) pe care l-a făcut autorul de a-şi depăşi propria virtuozitate literară, de-a o transforma dintr-un scop într-un mijloc. El a devenit mai receptiv la drama lumii în care trăieşte şi şi-a asumat riscul artistic de-a o reprezenta. Putea să piardă totul procedând la această schimbare, dar n-a pierdut. Dimpotrivă, teatrul său a devenit acum un mesaj de care nu se mai poate face abstracţie, un mereu posibil eveniment artistic.

Bieţii cuceritori ai lumii

Piesa intitulată Teatru descompus (titlul ei complet este Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi) are în componenţă monologuri şi dialoguri care „se doresc a fi nişte elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular.” În aceste condiţii – explică autorul – „spectacolul, îşi poate modifica imaginea de la o seară la alta în cazul în care regizorul (sau actorii) reorganizează modulele textuale la fiecare reprezentaţie.”

„Teatrul descompus” este, aşadar, un teatru care poate fi în numeroase feluri recompus. „Modulele textuale”, monologuri, în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul cã au valoare şi luate separat, şi incluse într-o combinaţie. Fiecare dintre ele este, în mod inconfundabil, un text de Matei Vişniec. Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă pentru noi, dar pe care el o dezvoltã logic, cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie ştiinţifică, până la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile. Procedeazã ca un conferenţiar care ar vorbi mereu reverenţios şi distant, indiferent dacă sala în care vorbeşte ia foc sau dacă lui însuşi îi cad pantalonii. Politeţea desăvârşită a discursului lui Matei Visniec are o indefinibilă tentă ironicã, dar şi ceva neliniştitor, ca obiectivitatea ceremonioasã a discursului lui Kafka.

Tot acest arsenal de seducţie literară este folosit însă nu pentru a obţine aplauze, ci pentru a ajunge la conştiinţa cititorului şi a-i comunica situaţii de un răscolitor dramatism. Personajul care îl obsedează pe dramaturg este omul secolului douăzeci, incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi, în ultima vreme, şi al cosmosului să-şi găsească liniştea sufletească, măcar aşa cum şi-o găsea pe vremuri un ţăran, integrat armonios în colectivitatea lui săteascã. În era telecomunicaţiilor, fiinţa omenească nu mai reuşeşte să comunice aproape deloc cu semenii săi:

„Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar şi trag un cerc în jurul meu. În interiorul cercului sunt la adăpost. Când sunt în cerc, nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să mi se adreseze. (…)

Potrivit unor sondaje recente, locuitorii oraşului îşi petrec mai bine de trei sute de zile pe an în interiorul cercurilor. S-a fãcut, deja, un recensământ al celor care n-au mai ieşit din cercul lor de cinci ani, de zece ani, de douăzeci de ani.”

Aceasta este însă numai una dintre ipostazele nefericirii. Mai există omul tratat de cei din jur ca o ladă de gunoi, omul care îşi face o profesie din întreţinerea maşinilor utilizate pentru recoltarea cadavrelor de pe câmpurile de luptă, omul care propovăduieşte, în stilul reclamelor de la TV, spălarea creierelor, omul care suportă insistenţa absurdã a unor anchetatori şi aşa mai departe. Piesa s-ar putea intitula, de fapt, „omul descompus” – descompus în elementele ultime ale condiţiei sale tragice. Regizorul – dar şi cititorul, pentru că şi el se află în postura unui regizor – poate recompune din aceste elemente, în multe feluri, masca plângătoare a omului secolului douăzeci.

Curajul de a fi melodramatic

Impresionantă prin tragismul amplu orchestrat şi prin ducerea la bun sfârşit a unei întreprinderi artistice pline de riscuri este piesa cu titlul Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia. Un subiect al mass-media din întreaga lume, incompatibil – teoretic -, prin actualitatea lui brutală, cu teatrul superartistizat al lui Matei Vişniec, a intrat totuşi în atenţia dramaturgului, care s-a întrecut pe sine pentru a-l trata într-un mod memorabil

Curajul de a face literatură din gazetărie este depăsşt doar de curajul – unui autor cunoscut pentru luciditatea lui – de a fi melodramatic. Pentru prima oarã în cariera sa, Matei Vişniec recurge la melodramă – şi totuşi nu abdică de la bunul-gust.

De altfel, semnul distinctiv al marii literaturi îl constituie tocmai atingerea acestei performanţe care pare de domeniul imposibilului: să fii melodramatic fără să fii ridicol. Matei Vişniec „povesteşte” în piesa sa ce se întâmplã cu o femeie care a fost violată în împrejurãrile rãzboiului din Bosnia şi care îl repudiază pe copilul din burta ei ca pe un odios intrus, ca pe un violator intern, la fel de autoritar şi nerăbdător ca violatorii propriu-zişi. „Istorisirea” ne prinde în patetismul său dezlănţuit, fiind realizată cu artă. Femeia violată refuză să dialogheze şi în cele din urmă dialoghează inutil cu o americancă de la un centru medical al NATO. Între ele existã o prăpastie. Prima îşi strigă deznădejdea, în timp ce a doua îi acordã… asistenţă psihiatrică, folosind în mod mecanic cunostintele conspectate din manualele de specialitate.

Ca orice melodramă, şi aceasta are un happy-end. Dorra, femeia violată, o anuntă pe Kate, americanca naivă în conştiinciozitatea ei, că a luat hotărârea să păstreze copilul. Cu menţiunea, însă, că această rezolvare fericită nu este deloc convenţională. Dorra renunţă la avort în momentul în care, plimbându-se pe malul lacului, citeşte inscripţia de pe un copac:

„VĂ INFORMĂM CĂ ACEST ARBORE ESTE MORT. EL VA FI DOBORÂT ÎN SĂPTĂMÂNA DINTRE 2 SI 8 APRILIE. ÎN LOCUL SĂU VA FI PLANTAT IMEDIAT, PENTRU BUCURIA SI FERICIREA DUMNEAVOASTRĂ, UN ARBORE TÂNĂR.”

Cu alte cuvinte, „înţeleapta” hotărâre a Dorrei reprezintă de fapt un abandon. Femeia se sinucide generos, dar se sinucide. Analizat cu atenţie, happy-end-ul dezvăluie o tristeţe metafizică.

Ceea ce se termină, în schimb, în mod sigur cu bine este aventura artistică în care s-a angajat autorul. Pe el putem să-l aplaudăm la sfârşit fără reţinere ca pe un învingător.

*Matei Visniec, Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi, Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, col. „Teatru”, 1998. 148 pag.

(Articol apărut „România Literară”, 17.03.1999)