de Dan Caragea, Revista Niram Art 3/4, 2011
În toamna anului 2004, am făcut o călătorie, cu autocarul, de la Lisabona la Santiago de Compostela. Am obiceiul ca, ori de câte ori călătoresc, să-mi iau cu mine o carte pentru a rezista monotoniei, orelor moarte și insomniilor hoteliere. Am ales atunci GAURA. APA VIE, APA MOARTA, al doilea roman al lui Ștefan Mitroi, și care apăruse la București în urmă cu câteva luni. Mărturisesc că nu mi se întâmplă des ca, atunci când încep o lectură, să nu mai pot lăsa cartea din mănă până nu ajung la capăt. Este confirmarea supremă, pentru mine, fără a-mi purta gândurile prin alambicate retorte analitice, că acea carte este o carte bună. Seducția a dăinuit mult timp și m-am pomenit traducând-o în portugheză, fără să-mi vâr nasul în verdictele criticii. Și iată că acum, în anul 2011, GAURA apare și pe piața literară spaniolă, la Editura Niram Art din Madrid, în traducerea domnului Fabianni Belemuski. Nu știu să vă explic, în chip satisfăcător, de ce unele cărți încep, prin voințe umane conjugate, să călătorească.
Am pomenit în paragraful anterior de mai multe ori cuvântul călătorie, și acest fapt nu este deloc întâmplător. Un foarte inteligent om de litere român, Marian Popa, a spus cândva că formula epicului s-ar reduce la „cineva care vine sau la cineva care pleacă”. Astfel, arhitema narațiunii din totdeauna a fost călătoria. Romanul lui Ștefan Mitroi nu dezminte această lapidară exprimare.
GAURA este, înainte de toate, romanul unei călătorii ad inferos, în căutarea lumii de dincolo, zisă ireală sau fantastică, dar, despre acest adevăr, Ștefan Mitroi are „ingenua” înțelepciune de a se îndoi. Lumile sale sunt deopotrivă reale, căci imaginarul romancierului se țese din memoriile colectivității natale, din visele și basmele pe care și le plăsmuiește pentru copilul din el, din jocul manierist al „lumii pe dos”, din meșteșugiri poetice și din scenete dramatice răscroite din eternul teatru al vieții. Mitroi scrie într-un fel sincretic, urzind abil epicul, liricul și dramaticul. Aceasta particularitate a scriiturii sale romanești m-a făcut să-l iau tot mai serios în seamă în acești ultimi ani.
GAURA (un cuvânt „adânc”, care ne vine din substratul traco-iliric) este, deopotrivă, și romanul unui călător care își împlinește destinul. Anghel Preducel, fântânarul, pleacă dintr-un sat din sudul românesc în lumea de dedesubt, hălăduind, după spusele autorului, vreo douăzeci și cinci de ani pe acolo. Indigenței vieții materiale cotidiene de la țară, i se opune apetența oamenilor pentru filozofare, pentru iscodirea adevărurile existențiale. Iată de ce, cred eu, la Ștefan Mitroi, maniera clasică de a trata ruralul nu este nici pitorească, nici realistă, nici magică. Țăranul său este un om pur și simplu aidoma tuturor pământenilor, dar care viețuiește într-un spațiu mental al memoriei colective în care sacrul, în sensul lui Eliade, încă nu a căzut în profan.
În GAURA, narațiunea se sprijină pe un triunghi discursiv: profețiile Tămâiței, care vorbește de soartă și de blestem în chip aproape antic, povestea țigăncii Caterina și scrisorile lui Anghel protagonistul.
Ca în orice mare călătorie transgresivă, important nu este dobândirea tainei ultime, ci drumul inițiatic în abisurile ființei eroului ‒ un visător, un nebun, un damnat. Nu știm prea bine ce este și nici nu e musai să știm, căci povestea unui om nu este cu adevărat exemplară decât dacă își păstrează nedezvăluit misterul.
Astfel, cartea lui Ștefan Mitroi se întregește cu o alta, speculară, în sufletul nostru eratic, carte despre care nu știm decât că începe să se „scrie” din clipa în care, extaziați, revoltați sau buimăciți, am terminat ultimul rând și închidem coperta acestui foarte ingenios roman.
Editura și Revista Niram Art, Madrid 