Interviu cu scriitorul Marius Daniel Popescu, realizat de Gabriel Argeseanu

marius daniel popescu

marius daniel popescu

REVISTA NIRAM ART PDF

website Niram Art

Biobibliografie:  Marius Daniel Popescu, nascut in 1963 la Craiova,  s-a stabilit din  1990 la Laussane, in Elvetia.  Student la Facultatea de Silvicultura din Brasov, MDP, care urmase initial Scoala de silvicultura de la Brasov, a fost atras de literatura si a fost un apropiat al grupului de la Brasov , format pe atunci din Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Simona Popescu. Pana la plecarea din tara a scris patru volume de poezie, iar dupa emigrare, primul volum pe care l-a scos a fost tot de versuri, „4×4, poemes tout terrains” (1995), pentru care primeste premiul „Rilke”. „Simfonia lupului” este romanul cu care a obtinut premiul  „Robert Walser”, in valoare de 20.000 de euro, care se acorda, din 1978, de municipalitatea orasului Biel/Bienne, locul de nastere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956).

S-a vorbit despre nemultumirile pe care le-a avut MDP, cum va spuneau prietenii in perioada cand locuiati in tara. Erau acelasi cu ale majoritatii romanilor ?

Am locuit in tara pana la inceputul lui august 1990, iar nemultumirile mele au fost aceleasi cu nemultumirile milioanelor de romani care au trait dictatura lui Ceausescu: lipsa de produse de prima necesitate, lipsa de higiena, lipsa de apa, lipsa de curent electric si de gaz si de lemn de foc si de benzina, lipsa de justitie, lipsa de respect, lipsa de recunoastere a valorilor au fost nemultumirile unei natiuni!

Inteleg ca in tara in care ai trait din 1963, anul nasterii,  lucrurile nu se potriveau firii tale si ai decis sa pleci din tara pentru a incepe o aventura de o viata in Elvetia …

Aventura in Elvetia a inceput in Romania, in martie 1990, pe cand conduceam la Brasov revista „Replica”, un saptamanal ce iesea in 20.000 de exemplare si se vindea foarte bine. Un mic grup de elvetieni, fete si baieti, studenti, au venit sa cunoasca Romania de dupa Ceausescu, iar eu m-am indragostit de o elvetianca ce facea parte din acest grup. Cum si ea se indragostise de mine si a venit de cinci ori din Elvetia sa ma vada in tara, in timp de cinci luni, am decis amandoi sa ne casatorim si sa traim in Elvetia. Am plecat din tara pe 1 august 1990.

Cum nu stiam nimic din Limba franceza, aventura sau viata in Elvetia a inceput cu invatarea Limbii franceze. N-am fost niciodata la cursuri de Limba franceza, am invatat-o singur, cu dictionare, cu carti, ziare si emisiuni de la televizor. Am inceput imediat sa muncesc ca sa-mi intretin mica familie, sotia era inca studenta la stiinte politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca taietor de lemne si, la numai un an de Elvetia, am fost angajat ca sofer de autobuz si troleibuz la Lausanne. Aveam permisul de camion din tara!

Pe plan literar, am inceput relativ repede sa scriu poezie direct in franceza si, la numai cinci ani de Limba franceza, am publicat primul volum de poezie scris direct in franceza: „4 x 4, poeme cu tractiune integrala”. Mi-am facut multi prieteni scriitori si ziaristi, am inceput sa le cunosc bine literatura si critica literara, sa le simt si sa le traiesc din plin viata literara.

De ce crezi ca revistele literare si critica din tara nu te-au perceput ca pe un autor important pana la premiul „Robert Walser”, desi inca din perioada in care locuiai in Romania, erai un poet vizibil, publicand patru volume pana la plecare?

Da, in tara am fost un „poet vizibil”, mai ales prin „radicalismul” tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci… proza: „Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proza!”. Am avut parte de o „vizibilitate” superba si binefacatoare din partea prietenilor din Brasov, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu si Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Brasov, am devenit prieten cu multi poeti, scriitori si critici literari din tara.

Vizibilitatea redusa din partea anumitor critici literari si a revistelor literare se datoreaza „structurilor si ierarhiilor literare” de la noi. Eu sunt un poet „marginal”, cu o formula poetica ce neaga stilurile literare. Eu sunt un „independent”, un fel de „salbatic” care nu se supune „sistemului”, la propriu si la figurat.

Ai aplicat aceasta „formula poetica ce neaga stilurile literare” si pentru volumul care, in 2006, ti-a adus Premiul „Rilke”?

Premiul „Rilke” a fost prima mare surpriza pe care am avut-o in domeniul literar elvetian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, in Limba franceza, inspirate din detaliile vietii de zi cu zi de aici. Am descrieri minutioasa ale unor gesturi simple, pe care le intalnim peste tot in lume. Nu ma asteptam ca juriul sa aprecieze asa de mult viziunea mea poetica a sacralizarii banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adica literatura. Eu sunt un sensibil permanent.

Cat de important este Premiul „Robert Walser“  in girarea valorii unui prozator?

Premiul „Robert Walser” este cel mai prestigios premiu literar din toata  Elvetia. Castigarea acestui premiu ofera o deschidere enorma pentru scriitor si cartile sale, pentru traduceri si posibilitatea de a se exprima in public, in ziare sau prin conferinte si colocvii. Sunt invitat peste tot in Europa, am fost chiar si reprezentantul francofoniei in Iran. Anul trecut am reprezentat Romania la un mare festival literar in Franta. Premiile prestigioase te obliga sa-ti asumi „creatia” si sa o dezvolti, prin cartile urmatoare si prin „comunicarea” paralela, in toate mediile sociale, pe toate „scenele” literare: in scoli si facultati, teatre si colocvii, ziare si reviste etc.

Ai spus la un moment dat ca „n-avem structurile, sistemul cultural care sa ne permita o asemenea forta”, facand o comparatie cu sistemul de evaluare al francezilor privind calitatile literare. Cum functioneaza sistemul francez? De ce crezi ca trebuie sa se raporteze la acesta si cel romanesc?

La francezi, impotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune si printr-o diversificare enorma. La ei, exista traditia literara, prestigioasa si ea, se vehiculeaza mai ales prin premiile prestigioase ce se decerneaza anual. Exista, deci, o concurenta imensa intre juriile acestor premii, pentru a descoperi si promova noutati literare in sensul cel mai bun al cuvantului. Exista o concurenta enorma intre editurile prestigioase de la Paris, francezii se lupta de la egal la egal cu literatura germana si engleza, cu literatura americana si cu toate literaturile din lume. Francezii ofera un spatiu enorm dezbaterilor si schimburilor de idei, ei sunt obisnuiti cu valoarea literara, ei au un mare respect pentru literatura ce revendica ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forta si originalitate, francezii te supun „maratonului” de idei, implicandu-te zi de zi pe scena imensa a „tratativelor literare”. La francezi, cel mai important este scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literara sau sponsorul. Sa nu uitam ca Mihai Eminescu a fost si va ramane pentru eternitate un scriitor revendicativ, inainte de a fi un scriitor „cu stil”! Ce revendica scriitorul roman? Ce critica scriitorul roman? Ce asteapta criticul literar roman de la un scriitor roman? Problema literara romaneasca este veche si complexa, ea are „bube in cap” de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru ca nu avem detasarea suficienta, reculul necesar, la nivel de individ sau de „gasca literara” sau de minister al culturii, de a asuma, in creatia literara, monstruozitatile si frumusetile romanesti. Rezervorul literar romanesc, la propriu si la figurat, a fost si ramane enorm. Problema noastra este ca acest rezervor se „impute” sub soarele binevoitor al sefilor culturali de tot felul. Intr-o literatura puternica, sefii culturali sunt scriitorii si nu ceilalti.

Spuneai undeva ca Gheorghe Craciun, Alexandru Musina si Jean-Louis Kuffer  au fost definitorii in trecerea pe care ati facut-o de la poezie la proza. Tot ei te-au determinat sa „dirijezi” aceasta autobiografie a timpului trait pana la un anumit moment, „Simfonia lupului”, care ti-a atras comparatia cu Raymond Carver, romanul cu care ai si obtinut cel mai ravnit premiu pentru debut,  „Robert Walser”, in valoare de 20.000 de euro ?

Cu „Simfonia lupului” am facut pasajul de la poezie la proza. Cu Gheorghe Craciun si cu Alexandru Musina vorbeam, cand ne intalneam in tara sau prin telefon, despre maniera de a surprinde in literatura ceea ce traisem pana in decembrie 1989 si chiar dupa aceste evenimente istorice din tara. George imi spunea „scrie in fiecare zi macar o fraza, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a incurajat si el tot timpul spunandu-mi „tu esti cel ce poate sa scrie despre ceea ce am trait noi atunci!”. Acesti doi prieteni au reprezentat si reprezinta mult pentru mine, in formarea mea permanenta ca scriitor. La inceput a fost poezia si poezia ramane prezenta chiar si in „Simfonia lupului”: un profesor universitar si critic literar francez, din Lyon, a spus ca „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!

„Socul” ce m-a impulsionat sa scriu „proza” sau „poem in proza”, sa trec la o „lucrare de anvergura”, a fost o discutie de aproape o noapte intreaga pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar si ziarist, din Elvetia. Eu ii povesteam scene din viata romaneasca din anii dictaturii lui Ceausescu, iar el, din cinci in cinci minute, ma intrerupea spunandu-mi: „Asta trebuie sa faci tu, sa spargi gheata, sa ne povestesti cu forta ta aceasta viata romaneasca plina de dureri si de fericire, fara judecata de valori!”. Pe la doua noaptea, fiind la el acasa, intr-o imensa si frumoasa cabana la munte, i-am cerut masina lui de scris si hartie, l-am trimis la culcare si m-am apucat sa scriu. In cateva ore am scris 20 de pagini ce reprezinta inceputul acestei „simfonii”.

„Culorile randunicii” continua „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie romaneasca, povestesc scene din viata noastra de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens in viata romaneasca si sper sa surprind cat mai multe elemente ale acestui „rezervor romanesc literar”.

Un critic teleormanean, Gheorghe Stroe, facea o observatie justa, in foarte multe cazuri verificabila, anume ca prozatorii vin in literatura atunci cand poetii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru ca un prozator nu poate veni in literatura prea devreme, deoarece ii lipseste experienta de viata si experienta textului. Daca ar fi sa dam crezare acestor afirmatii, atunci putem intelege de ce Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi si noi” la 44 de ani, Constantin Toiu si Octavian Paller apar editorial mult dupa 40 de ani. Nu trebuie uitata Scoala de la Targoviste, reprezentata de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Topa, Costache Olareanu, care au elaborat un program de a veni la varsta maturitatii in literatura, adica dupa al patrulea deceniu de viata. Iesind din spatiul literaturii noastre, Stendhal debuteaza la 44 de ani si la 47 de ani publica „Rosu si negru”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din Don Quijote o publica la 58 de ani; Flaubert dupa 56 de ani. Apoi intervin niste circumstante aparte, spre exemplu Stefan Augustin Doinas a debutat la 43 de ani din cauza unor imprejurari proprii anilor ’50. Dar exista si decizia autorului, asa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in 1983, a debutat la 43 de ani cu „Imparatul mustelor”. In cazul tau, putem considera ca odata cu impunerea prozatorului, poezia va pierde din intensitate?

Da, varsta, experienta literara au o contributie in trecerea de la poezie la proza sau in inceperea unei opere in proza. Cu cat ai mai multe experiente de viata si literare, mai ales prin citirea multor carti, poti sa „ataci” cu mai multe sanse de reusita romanul sau nuvela. Stiu ca voi invata tot timpul si pana la moarte, din experientele vietii reale si din lecturile mele. Ce carti vor fi mai „mature” decat altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani dupa moartea autorului. Important este sa continuam sa percepem literarul din jurul nostru si din noi insine si sa-l „traducem” pe hartie, in cuvinte, in acest limbaj ce este in acelasi timp finit si infinit.

Consideri ca actuala deschidere a criticii si editurilor din tara spre ceea ce scrieti, se poate traduce ca fiind o recuperare a scriitorul Marius Daniel Popescu pentru literatura romana?

Pana acum am avut patru critici literare foarte bune in tara, legate de „Simfonia lupului”, insa nu cred ca aceasta reprezinta o „deschidere” a criticilor nostri in ceea ce priveste observarea, analiza si interpretarea muncii mele literare de pana acum. Sunt luat in seama precum un scriitor ce a produs senzatie si atat. Daca in Occident am fost invitat sa-mi prezint „literatura” in cel putin o suta de locuri, in tara, nimeni nu m-a invitat sa vorbim, sa discutam, sa analizam ceea ce se intampla cu mine sau cu literatura noastra sau cu literatura, in general.

Editurile din tara cred ca ele sunt deschise persoanei mele, cartilor mele, au tot interesul sa ma integreze in programul lor editorial, editurile nu mai functioneaza ca inainte, ele nu mai sunt „sub tutela”, editurile noastre sunt mult mai avansate decat critica literara din tara, mult mai deschise si mai intreprinzatoare, editurile incep sa-si joace adevaratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Am observat ca multi pun in aceeasi balanta scriitorul si soferul de autobuz, considerandu-va chiar un excentric din acest punct de vedere. Azi poti fi sofer, maine gazetar, poate functionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipa de clipa, pana la sfarsitul vietii. Daca am continua sa aditionam aceste calitati, am ajunge la situatii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Stefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, ca este poet – laptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, ca este prozator – zugrav? Ion Creanga era institutor, George Calinescu si Eugen Lovinescu erau profesori si lista este inepuizabila. Este necesara disocierea intre scriitor si profesia lui zilnica?

Scriitorul si soferul de autobuz sunt de fapt doua personaje distincte, ce se intalnesc din cand in cand, ce se „intersecteaza” sau se „confunda” unul cu altul, atunci cand cuvantul se apleaca spre „realul transportului public” sau cand un element al acestui „real al transportului public” incearca sa se transforme in cuvant. Lumea ce ne inconjoara contine miliarde de elemente ce se gasesc intr-o permanenta schimbare, modificare, adaptare, renastere sau chiar disparitie, mediul „soferului” este o mica parte, o parte infima a societatii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezinta tendinta spre infinit, dorinta de a percepe si de a intelege cat mai multe detalii, aspecte, nuante ale lumii ce ne inconjoara, ce ne „face si desface”. Cei ce nu fac distinctia intre scriitor si sofer, cred ca se intereseaza mai putin de aspectul „literatura” si dau o mare importanta aspectului „original” al persoanei, al individului in carne si oase, ei cauta „senzatia” sau „scandalul jurnalistic”, doresc „provocarea” publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare ca au tendinta sa creada ca un sofer nu poate sa „vada” lumea, fiind si scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, in cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc sa puna accentul pe „revelatia” scriitorului ce provine dintr-o „lume de jos”, „sofereasca”, neobisnuita cu „vorbele mari”.

Adevarul este ca nu exista scoala pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt ca a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spuneti dumneavoastra in formularea intrebarii, poate sa faca orice meserie, putem intalni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii si putem intalni scriitori fara nicio meserie.

Obisnuit cu „variatiile ziaristice”, eu ma supun, ma adaptez tuturor „viziunilor jurnalistice”, nu ma deranjeaza sa fiu asociat soferului sau altor „originalitati”, cum ar fi „strainul”  adica  „l’étranger”.

La postul national de televiziune am vazut un reportaj in care se relata ca ai tinut un atelier literar intr-o inchisoare si chiar ai impresariat aparitia a doua carti semnate de o persoana aflata in detentie. „Premiile prestigioase te obliga sa-ti asumi creatia si sa o dezvolti (…) si prin comunicarea paralela, in toate mediile sociale”, ca sa revin la unul din raspunsurile date, te obliga sa socializezi si in lumea detinutilor ?

Am tinut un atelier literar intr-o inchisoare elvetiana de maxima securitate, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumatate de norma. Doi dintre detinuti, unul francez si altul italian, scriau foarte bine si se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai putin „banditesc”. Surprins de calitatile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elvetian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decat italianul, el a fost editat la inceput cu un roman autobiografic, dupa aceea cu o carte de poezie, iar acum o luna cu un volum de nuvele. Jean si-a platit datoria catre societate, nu mai este de mult timp in inchisoare, continua sa scrie si sa-si promoveze cartile, editorul ii publica textele. Deci, revenind la una din intrebarile dumneavoastra, pot sa afirm ca este posibil sa fii scriitor-puscarias nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-sofer.

Borges spunea ca: „scriitorii pe care ii imit nu sunt neaparat cei pe care ii admir cel mai mult, ci aceia pe care pot sa-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul sa nu se confunde cu modelul. Dar, privind aceasta revolta continua impotriva  incatusarii politice a eu-lui, pe care spui ca ai trait-o in tara, a mai fost loc si de  modele literare?

In felul lui, Borges avea dreptate. Aceasta „imitare” a altor scriitori eu o traiesc mai ales atunci cand citesc o carte, o traiesc ca si cum as fi scris-o eu insumi, iar de aici incolo „imitarea” se impleteste cu o „admiratie” a celuilalt, ce reiese din „confundarea” cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celalalt autor.

Eu nu am modele, am insa foarte multi scriitori ce „ma indruma”, ei sunt romani si elvetieni, francezi si germani, africani si americani, israelieni si palestinieni, sudamericani si rusi, polonezi si finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate varstele și de toate religiile. Ma „inspir” de peste tot, din tot felul de opere si din toate secventele vietii de zi cu zi. Incerc sa fiu eu insumi, sa scot la lumina unicitatea personala, „vedeniile” literare ce-mi apartin.

Experienta revistei „Replica” de la Brasov, revista studenteasca,  te-a ajutat sa propui publicului elvetian de limba franceza „Le persil” (Patrunjelul).  Se vand cele 1200 de exemplare in tara ciocolatei si cantoanelor?

Din 2004, am inceput sa scot acest ziar literar ce a reusit sa se „instaleze” confortabil in universul literar elvetian de limba franceza. Am scos pana acum 26 de numere, iar oficialitatile culturale elvetiene o apreciaza si o sponsorizeaza. Public poezie si proza, persoane cunoscute si necunoscute, public mai ales tineri ce au nevoie de recunoaștere si intelegere din partea celor deja afirmati. Revista este cautata chiar la Paris si sunt pe cale sa inventez un sistem de difuzare in Franta. Am 400 de abonati si inca vreo 400 de persoane ce o cumpara de fiecare data cand apare.

Ne asteptam, Marius Daniel Popescu, numai la „Culorile randunicii”, continuarea „Simfoniei lupului”, in acest an?

Nu, lucrez la trei cartii: „Culorile randunicii”, „Clasa” si „Omul de la gara din Lyon”. Sper sa termin macar una dintre ele pana in toamna, pentru a o putea publica anul viitor.

Gabriel Argeseanu


Gabriel ARGESEANU

(16 februarie 1968 )

Publicistica in: Convorbiri literare, Poesis, Observatorul de Toronto, Fereastra, Dealul melcilor, Euromuseum, Cetatea culturala, Oglinda literara, Foaie pentru minte si literatura, Drum, Meandre, Sud,  Mesagerul de Teleorman, Umbrela, Placebo, Gazeta de Teleorman, Caligraf, Informatia Teleormanului, Teleormanul, Presa, Contrasens, Mara, Agero Stutgard,  Agonia.ro.

Carti publicate: Dialoguri convexe, interviuri, vol. I (Ed. Tipoalex, 2000);

Convorbiri cu Marin Codreanu („Ed. SemnE, Bucuresti, 2008).

Dialoguri convexe, interviuri, vol. II (in curs de aparitie)

Prezent in antologiile: „Festin cu reverii nobiliare” (Ed. EuroVida, 1999) , „Nepotii lui Moromete” ( Ed. Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2006) si „Vlastarele campiei” (Ed. Paco, 2009)

Membru fondator al Asociatiilor culturale „Mileniul 3”,  ”Drum”  si „Nicolae Titulescu”.

Anunțuri

3 gânduri despre „Interviu cu scriitorul Marius Daniel Popescu, realizat de Gabriel Argeseanu

  1. Pingback: Interviu cu scriitorul Marius Daniel Popescu « Gabriel Argeseanu

  2. Interesant si bine articulat acest interviu. Felicitari si la mai multe in presa spaniolă, si nu numai.

  3. BRAVO ,MARIUS !
    Dumnezeu sa te lumineze ,Dumnezeu sa te ocroteasca ,Dumnezeu sa te caute si sa-ti inmulteasca talantul !
    Suntem la finele anului 2011,tu scrii de atata timp ….acum am aflat despre „Simfonia lupului” si celelalte …
    Ma bucur pentru tine ,vreau sa citesc cartea, sper ca toata literatura ta de acum incolo sa fie strabatuta mai putin de amintirea unui trecut fara Dumnezeu ,ci de prezenta unui Dumnezeu viu – cel al restaurarii interioare .
    Atunci vei descoperi metafora iubirii divine .
    Te asteptam la Bals .

Comentariile nu sunt permise.