Acid Dezoxiribonucleic In cautarea poetului Emil Gabor de Eva Defeses

Acid Dezoxiribonucleic

In cautarea poetului Emil Gabor


Cand dupa un om nu mai ramane nimic, este ca si cum nu ar fi existat niciodata. Cand am aflat prima oara despre el, m-am indoit de veridicitatea povestirii. Am ascultat-o atent, m-am lasat prinsa, am inghitit suspansul tinandu-mi aproape respiratia, m-am desfatat si ingrozit, dar nu am crezut-o. Ar fi fost un film bun, ar fi fost un roman excelent. Dar o Viata? Ar fi putut fi o viata chiar asa?

Am reluat deseori firul povestirii, cautand date concrete, oameni care l-au cunoscut. Este ca si cum nu ar fi existat niciodata. Acest om nu a existat, nimeni nu isi mai aduce aminte de el, este ca si cum nu s-ar fi nascut niciodata. Este inca un mort, pierdut in crunta uitare a oamenilor si a lui dumnezeu.

Dupa cativa ani, am pornit in cautarea lui Emil Gabor. Aveam doar o fotografie, veche, scanata prost, o poveste spusa de cineva care inca isi mai aducea aminte ca existase o data, un poet numit Emil Gabor. Atat.

Emil Gabor

Emil Gabor

10 Noiembrie 2004

Emil Gabor devenise de mult o prezenta placuta in viata mea. Intre poveste si realitate, existenta lui devenise o certitudine. O certitudine care ma facea sa sufar. Iubeam durerea, sentimentul de impotenta, de inutilitate, pentru ca astea ii dadeau lui un suflu nou de viata. Pe masura ce Emil invia in mintea mea, eu ma simteam tot mai furioasa. Devenise al meu, numai eu stiam de existenta lui si, totusi, numai eu nu il cunoscusem. Mi-a fost furat. Este nedrept ca nu mai pot sa ajung la el, sa il invit la o cafea si sa ii urmaresc lumina din ochii lui mari si caprui. Il vad in fata ochilor, mai scund decat mine, cu ochii imensi, intunecati si nasul fin, elegant, atat de evreiesc, parul castaniu care i se carlionta cand era ud.

Faptul ca nu mai puteam sa fac nimic pentru el ma umplea de furie. Si atunci, dintr-o data, am decis ca trebuie sa existe ceva ce pot sa mai fac pentru el. Ceva din care sa il recompun, sa il alcatuiesc si sa il cunosc. Pentru prima oara, am inteles cu adevarat puterea cuvintelor. Nu este o metafora, nu este poezie, nu este imaginatia unei femei romantice caci ultimul lucru care ar putea fi spus despre mine este ca as fi romantica. Nu imi place poezia si dispretuiesc poetii. Mai exact, dispretuiesc slabiciunea umana care se ascunde in spatelor unor cuvinte insiruite chipurile “sensibil” si “original” pe o hartie, imi este greata de mediocritatea care ranjeste din atatea carti de poezie, imi este scarba de frustrarile barbatilor slabi si banali refulate in versuri si de dramele imaginate ale multora dintre femeile care semneaza poezii. Da, iubesc poezia atunci cand e adevarata, venita din durere adevarata. Doar un om  puternic este capabil sa creeze poezie. Lamentarile indragostitilor parasiti de prima fetiscana si cautarile metafizice ale femeilor la care nu se uita nici un barbat nu le pot numi poezie. Doar un om puternic este capabil sa iubeasca.

Stiam ca Emil Gabor fusese poet insa nu ma interesase acest aspect ba chiar incercam sa il ocolesc. Astfel am ajuns sa iubesc Poezia, cand nu mi-a mai ramas nimic.

Am pornit in cautarea lui Emil Gabor, asa cum spuneam, si, foarte repede, am simtit cum ma cuprinde disperarea. Toate pistele se infundau, toate amintirile fusesera sterse cu buretele, toti oamenii care il cunoscusera ori murisera, ori innebunisera ori erau brusc loviti de amnezie totala la auzul intrebarii mele: “Cine era Emil Gabor?”

Emil Gabor era poet, era evreu, era indragostit si a murit foarte tanar. Totul se invartea pana la urma in jurul poeziei unde se impleteau toate aspectele vietii lui. Emil Gabor era un poet fara poezii caci nu reusisem sa gasesc nici un vers, nici o bucatica de poem, nici o frantura scrijelita pe peretele camerei unde isi gasise sfarsitul.

Asa a trecut timpul iar eu aveam un poet mort, ale carui poezii nu le cunosteam. Si atunci am cedat cuvantului. M-am fortat sa cred in toate metaforele mai mult sau mai putin goale pe care le citesti in cartile de poezie sau de religie. Am crezut cu ochii inchisi fara sa ma indoiesc pentru ca am vrut sa cred. M-am lasat purtata de imaginatie si mi-am inchipuit ca toate povestile sunt adevarate. Astfel, dupa cativa ani de intrebari fara rost, de sentimente de deznadejde si culpabilitate, am ajuns sa afirm cu tarie: cuvantul este viu, cuvantul este cel care da viata.

L-am desfacut pe Emil Gabor in bucati si am ajuns la 2 spirale rotitoare de ADN poetic. Poeziile pierdute erau singura sansa de a-l reface la loc, din franturi de versuri legate cu stangacie de mine, doar asa, s-ar fi putut intampla miracolul: sa se intrupeze din cuvinte, din propriile lui cuvinte. Acesta este singurul lucru pe care l-as putea face pentru Emil, sa ii gasesc ADN-ul sau unic, risipit in zeci de foi, in zeci de poeme si sa il recompun. Visam la momentul in care as fi luat luxosul volum bilingv de la editura Niram Art si as fi exclamat: “Iata, acesta este Emil Gabor!” Pagina cu pagina, molecula cu molecula, celula dupa celula, spiralele poeziei lui Emil Gabor ar incepe sa se prinda unele de altele dupa legi numai de ele stiute, sa se segmenteze si reuneasca, sa se divizeze si sa se inmulteasca. Pagina cu pagina, rand cu rand, miracolul vietii mi s-ar infatisa in carte iar la sfarsit, as fi putut in sfarsit sa imi ridic ochii si sa il vad.

In departare, intr-o padure plina de ceata, se distinge usor o silueta de barbat vanjos. Pe masura ce se apropie, ii vad pielea bronzata, bratele puternice imbracate in camasa alba, lasata in dezordine peste blugi. Paseste apasat, cu cizmele de piele, grele, cu putin toc. La mana ii straluceste inca verigheta iar cicatricea de la degetul inelar de abia se mai vede. Imi zambeste cald, ca unei surori.

Aripile visului se taie, trosnind cu zgomot de oase sparte….nu am caietele, nu am nimic. ADN-ul lui Emil Gabor este pierdut pe vecie. Si daca totusi ar exista, undeva, aceste caiete? Inchise intr-un sertar, strajuite de o vointa de fier, pastrate obsesiv in seiful unei camere sau al unei alte minti? Simt ca poeziile exista dar nu stiu unde.

23 Aprilie 2010

Cu o adresa  notata pe o hartie mototolita, plec catre Bucuresti, strada Stirbei Voda. Pe drum, imi repet fara incetare: familia lui Mihail Sebastian i-a pastrat cu sfintenie caietele, jurnalul…este imposibil sa se fi aruncat lucrurile lui Emil de catre cei care il iubeau. Trebuie sa gasesc ceva, un caiet, unul macar…

Ma intalnesc intr-un parc cu tatal sau. Desi e primavara, este frig, si pasim zgribuliti pe aleea uda. Nu il privesc in ochi deoarece incerc sa par calma, o ziarista venita sa intrebe despre poeziiile fiului sau si nu o femeie in cautarea unei dovezi ca dragostea exista. O caldura placuta emana din el dar trebuie sa par profesionala si nu ii arat ca m-as plimba cu el prin parc toata viata. Nu trebuie sa spuna nimic, din tacerea lui imi dau imediat seama ca nu are caietele. Continui totusi plimbarea savurand fiecare pas alaturi de omul care i-a fost tata. Dupa ce se indeparteaza simt dintr-o data frigul si ploaia. Toata caldura parinteasca cu care ma incalzise fara sa scoata un cuvant ma face si mai lucida, ploaia si frigul imi arata intr-un mod dureros de real tot ce am pierdut. Nedreptate…strig inauntrul meu…Emil, unde esti…

Scena parca este dintr-un film francez, din acelea artistice, care se petrec in slow-motion si te plictisesc peste masura, din cele care te fac sa te simti absolut imbecil pentru ca nu le intelegi “arta”…ma simt ca un personaj dintr-un film frantuzesc, un foarte prost film frantuzesc imi subliniaza o voce in cap. Este vocea care are mereu grija sa ma salveze din situatiile ridicole. Si totusi de data asta, imi permit un pic de relaxare…un parc ploios, o femeie eleganta, singura, in cautarea unui poet mort tanar, un barbat in varsta, inca frumos care se indeparteaza  incet in ploaie.

Nu mai recunosc nimic in jur. Strazile, orasul…singura realitate este ca el nu mai exista. Nu mai pot vedea nimic altceva decat absenta lui. Evit intalnirea cu mama lui. In mod ciudat, simt ca daca m-as duce la usa ei, i-as aminti de altcineva, pentru ca i-as pune exact aceeasi intrebare: “Mai aveti ceva de la Emil? O bucatica de hartie…ceva…” Singurul lucru pe care  ar putea sa il faca ar fi sa imi inchida usa in nas. Nu am curajul necesar. Nu datul pe usa afara ma inspaimanta ci faptul ca as intreba exact ca EA. De ce oare ma chinuie aceeasi intrebare care a chinuit si pe Ea, iubita sotie a lui Emil, cu putin timp inainte de a innebuni?

Mai exista doar o singura persoana care  ar putea detine cheia. Sora lui. Era mica atunci cand se intamplase totul insa am decis sa cred in miracole, in lucruri inexplicabile, in orice. Se apropie cu pas direct, energic. Este o femeie frumoasa, de aceeasi varsta cu mine. Are cele mai frumos arcuite sprancene pe care le-am vazut in viata mea si un par incredibil de lung si carliontat, in care abia i se zaresc cerceii in forma de cerc. Are trasaturi fine, elegante si reci insa zambetul ii incalzeste tot chipul. Imi zambeste si poarta ceva in bratele stranse la piept. Pare o zana invesmantata in voaluri castanii. Pe lantul de argint de la gat observ o cheita frumos lucrata. “Te asteptam de cand eram mica” pare a-mi spune privirea ei usor verzuie. Nu imi pune prea multe intrebari, isi intinde mainile albe, cu degete lungi si subtiri inchegate la incheieturi in doua bratari de argint filigranat. Imi daruieste un caiet si apoi, cu gesturi de imparateasa isi desface lantul de la gat si imi pune cheia de argint in palma. O intreb din priviri ce sa fac cu ea…unde sa o incerc.”Am incredere in tine”, sopteste tanara si se indeparteaza cu acelasi zambet cald.

Au trecut cateva luni de atunci. Astazi povestea lui Emil este aproape inchegata. Nu este nevoie sa cunoastem date nici fapte…A fost candva, in Bucurestii de alta data, un tanar evreu care s-a indragostit de o frumoasa romanca…au fugit impreuna in lume dar lumea i-a ajuns. Pe atunci, evreii inca plateau cu viata pentru indrazneala de a iubi o femeie romanca iar el nu s-a ascuns, nu s-a impotrivit ci a ramas pe loc si a platit pretul cerut. Din viata lui Emil si din iubirea lui s-a ales praful si cenusa. A mai ramas doar poezia, pe care a scris-o pana cand ultima picatura de otrava i-a patruns in sange. Nu i-a ramas nici macar verigheta, smulsa si aruncata de asasini, distrugerea singurei dovezi a existentei iubirii lor.

Insa nu i-au putut fura poezia, nu au putut ucide cuvantul. Astazi, din foi ingalbenite si versusi deslusite cu greu din ceata visurilor, Emil Gabor iarasi iubeste, Emil Gabor iarasi ne vorbeste. Emil Gabor traieste.

Silueta din padure se apropie. Are ochii imensi, caprui, genele atat de lungi si de negre, curbate, gene care ii dau un aer trist si visator, atat de contrastant cu trupul sau atletic, sportiv si cu pasul sau energic. Imi zambeste cu aceeasi caldura ca sora lui si imi ia mana. Imi aseaza in palma o mica bijuterie de argint in forma de spirala.

Ii arat cartea si ma saruta pe frunte, apoi se indeparteaza incet. Imaginea de film frantuzesc iarasi imi vine in cap insa sunt prea fericita ca sa ii dau importanta.

In mainile mele, cartea si spirala se rotesc si se imbina bucata cu bucata, piele si carne unite in hartie si cerneala, sange si resturi celulare care se incheaga in cuvinte,  pana cand nu mai imi dau bine seama unde incepe cuvantul si unde ADN-ul. Cu luciditate, strang in mainile mele amprenta poetica a lui Emil Gabor.

Dupa 24 de ani, acesta este Emil Gabor:

http://defesesfinearts.com/2010/08/acid-dezoxiribonucleic-in-cautarea-poetului-emil-gabor-de-eva-defeses/

Anunțuri