Cele opt note ale gamei de Grete Tartler

Articol aparut in Revista Romania literara

Preluare isro-press

Poezia Biancai Marcovici e numai în aparenta paharul cu emotii, paharul pe jumatate gol pe care au ramas amprentele sinceritatii: de fapt e vorba de o constructie care îndeamna cititorul la o lectura ciclica, din ce în ce mai profunda. Unitatile poetice se leaga între ele ca notele unei game, dar revenind mereu în alta structura; aparent, un joc, dar în realitate o structura îndelung gândita: „Daca nu mi-as uita versurile/ nu as mai putea scrie/ precum o gama, doar opt note/ permutându-le în combinatii/ dai nastere la un fel de loterie/ a simturilor/ excitate de neputinta primirii ofrandei”. (Îmi dau seama ca nu e simplu).
Cele opt note sunt clasicele drumuri ale cautarii de sine. Iubirea revine cel mai des, asa cum tonica nu lipseste dintr-un acord. Dar revenirea nu e totdeauna usoara si maestrul care tine sunetele în cristal e constient de dificultati. „Uneori scriu direct/ e-mailul e concentratul care vreau sa ti-l fac cunoscut/ impresia fulgerului cazut brusc pe buze/ îl gusti îl speri/ zici ca e un miracol./ treci peste mizerabila fiinta cu tractorul/ întorcând troiene peste el/ cu senilele inimii. e si asta un experiment/ sa-i spui cuiva adevarul în fata, / chiar de El scrie sub o patura celebra/ continutul sau e un fiasco acoperit de pleoapa nevederii (…) partitura e în cheia sol. cheia victoriei/ ai pierdut majorul/ chiar si gongul final/ o ghioaga în gong/ nu stii sa scoti din sunet poemul.” (Experiment cu marioneta).
Printr-un glissando, o alunecare dintr-o tonalitate în alta, poeta îsi transfera, în buna traditie metafizica, sentimentele într-un plan mai înalt. „M-am obisnuit sa-mi torni poemele/ la cafeaua de dimineata/ sunt ca aburul barbatului din mine/ caruia niciodata nu am sa-i recunosc fata./ chiar daca l-as întâlni pe strada/ as trece pe lânga el, barbatul închipuit…/ fara sa-l stiu/ doar o tresarire as avea/ privindu-i ochii de sub pleoapa albastra/ întrezarind/ pescarul atent la momeala/ … piroga sa e departe ca o epava./ nu mai încerca sa ma ademenesti/ mâinile tale sunt ca de gheata/ prinse în suruburi/ ca o marioneta./ nici un om nu e fara cusur, are o pata mititica/ poate pe camasa scrobita, poate nici eu nu-s ce par./ alunecând, alunecând, de pe o alta epava”. (Din departari).
Acest poem, ca si multe altele pe aceeasi tema, dar scrise în forma dialogala, lamuresc si titlul cartii, Espresso dublu la Ierusalim. Conversatie într-o clipa de ragaz – de realitate a vietii – cu sinele, dupa principiul rostit de Rimbaud, je est un autre, sau cu o fiinta draga disparuta; sau dialogul cu Dumnezeu. Hölderlin are o poezie în care spune ca bea din doua pahare. Paharul-poem al Biancai Marcovici, asezat lânga dublul espresso, e pus în lumina buna: „Se poate întâmpla sa reflecte curcubeul/ precum un acvariu”(Partea cea plina a paharului). Dar Espresso mai sugereaza si esenta (rezultatul prelucrarii alchimice), iar prin analogie cu expresul-tren, fulgeratoarea trecere a existentei. Transferul se face brusc, e un scurt-circuit: „Niciodata nu ma pregatesc pentru tine/ spontan îti redau cum sunt cum/ uneori nu vreau sa fiu,/ capat forma ta nemasurata/ închid ochii si-ti scriu – / pianul meu suna la unison, clapele/ urmaresc literele latine, cele ebraice se sting,/ capat forma ta când ma cuprinzi” (Inspiratia).
Amintirile nu lasa însa un gust amar; citim cugetarile unei optimiste, acest lucru se vede clar din arta de a se bucura de clipa: „Sunt din nou îndragostita/ de ceva nedefinit…/ între marar si patrunjel/ gogosari copti si vinete marinate, /ceva între visine si cirese negre, fara sâmburi…/ ceva între nuci noi/ de curatat/ din copacul copilariei/ si zarzare culese de mine -/ ceva cu sâmburi de caise/ sparte pe caldarâm/ cu o piatra mare,/ ceva cu picioarele goale/ calcând pe iarba abia rasarita/ bând apa dintr-un vas coclit”. (Renastere)
Curajul de a merge mai departe înseamna însa si curajul de a aborda teme grave. „Fug în reveria viorii poemului/ stiu ca-mi apartin amândoua/ precum vioara lui Chagall/ sunetul neresemnarii din cosmosul diletantilor/ fragila vioara/ canarul evreului/ ca eterna victima” (Vioara poemului).
Cea mai grava tema e desigur destinul de a fi evreu: „Suntem unicul popor din lume/ care nu avem o bucurie întreaga/ pentru ca fiecare sarbatoare/ ne aduce aminte de cei ucisi…” (Auschwitz) Contextul istoric nu poate fi eludat. Razboiul, amenintarea mortii sunt note centrale în gama Biancai Marcovici: „Calculatorul împrumutat nu stie româneste si Nu va sti/ Haifa, Nordul Israelului sub tirul katiuselor/ inima îti iese din piept la fiecare alarma/ soarele apune de fiecare data/ în acel moment. Stare de beatitudine/ frustranta, aberanta./ Suni la copii sau copiii mai suna/ legaturi telefonice isterizante, necesare. / Ce repune inima în piept cu migala chirurgicala/ te informezi iesind din adapostul ventuza…” (Transmisie directa) Situatia fiind în sine cutremuratoare, nu mai are nevoie de retus, încât poemele de acest tip sunt mai degraba izbucniri în proza, mizând pe emotiile provocate de moment. Suita de amenintari si catastrofe cere un limbaj aspru. Singura îmblânzire adusa de poeta e asezarea în forma dialogala.
Dupa ce am ajuns si eu la Ierusalim, dupa ce am vazut cum tresare timpul când atingi un zid, cum cenusa învie printr-un cuvânt, praful (analog minimei) disparând în cerul albastru, mâna albita de lumina arhetipala, pot depune la rândul meu marturie ca acesta este locul. Bianca Marcovici reuseste sa transmita acest sentiment: „Ierusalim, noaptea viselor, divinitatea atât / de aproape, dispare aroganta spirituala/ apare gradina noastra în lumina feerica, revelatia/ Zidul Plângerii noastre singura scena din viata/ în care te simti tu însuti/ spatele la public cu degetele rasfirate, plângând/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii tai, poporul tau/ când lume-ti pare surda…./ si zidul împietrit îti da/ speranta/ îl parasesti, încet, cu fata spre el/ simtindu-i înca energia/ te întorci apoi spre cei care te-au ranit, ne-au ranit/ si încerci din nou sa-nfrunti/ legea junglei noastre./ Ierusalimul meu, reda-ma…” (Noaptea la Ierusalim)
De undeva ni se pare ca auzim ecoul: „pe mine, mie reda-ma”. Bianca Marcovici a plecat din Iasi: „M-am nascut aproape/ de teiul lui Eminescu./ Ani de-a rândul l-am urmarit / în încaruntire – era sprijinit de o cârja metalica betonata – / parea un om invalid / cu parul de culoarea toamnei” (Teiul lui Eminescu). Limba româna în care scrie „e cernoziomul adaugat în doze mici, e / compartimentarea inimii/ în care aduci numai lucruri scumpe,/ de retinut, e trecutul, e prietenia sincera, netrucata”. Acum, tradusa în ebraica de Tomy Sigler (la rândul sau emigrat din Pascani în 1963, si el fascinat de limba lui Eminescu, deoarece a publicat o traducere a Luceafarului), poeta reuseste dubla performanta de a-i emotiona pe cei de dincoace si dincolo de pragul ei existential.
Anunțuri