Sortiti sa vada de Aura Christi

Faţă de moarte, Hans Castorp, vlăstar răsfăţat al veacului, un „personaj problematic” (Nicolae Balotă), are – „la acea oră de aventură desăvârşită” – o atitudine aproape stoică; şi asta nu numai fiindcă s-a obişnuit de timpuriu cu prezenţa în existenţa sa a morţii concrete: şi-a pierdut, se ştie, părinţii, înhăţaţi în lumea lui Hades în frageda pruncie a acestui „copil răsfăţat al secolului”, mai exact, pe când micul Hans încă nu apucase să intre în zodia adolescenţei, apoi a asistat la funeraliile bunicului său, moştenindu-i, în afară de educaţie, ochii albaştri. Limpezirea atitudinii faţă de moarte se produce, firesc, aici sus, la altitudinea de o mie şase sute de metri, unde moartea îşi arată – zi de zi, ceas de ceas – chipul nu totdeauna agreabil, nu totdeauna dorit, ceea ce nu-l înspăimântă pe protagonistul nostru aflat în ferventă căutare de sine. Aidoma lui Rainer Maria Rilke, iubitul de noi poet care – scriind la capodopera vieţii sale, Elegii duineze – îşi interzicea să facă o distincţie netă între viaţă şi moarte, aidoma divinului Zenon, care văzând zei pretutindeni – până şi în bucătărie! –, punea un semn de egalitate între viaţă şi moarte, identificându-le până la imposibilitatea de a le distinge, în timpul discuţiei cu Clavdia Chauchat avută la finele Carnavalului, o copie a Nopţii Valpurgiei, junele nostru susţine, vorbind, în continuare, ca în vis – dar nu este, oare, un vis sadea ceea ce i se întâmplă la Berghof?! –: „Oh, l´amour, tu sais… Le corps, l´amour, la mort, ces trois ne font qu´un. Car le corp, c´est la maladie et la volupté et c´est lui qui fait la mort […]”. (n.n.) Ba mai mult decât atât, Hans, tot perorând în franceză şi tot scuzându-se că nu posedă la perfecţie limba lui Baudelaire, afirmă caracterul eminamente carnal al acestor noţiuni (boala, moartea) îndelung teoretizate, cu bucuria voluptuoasă de a-şi (re)descoperi apetitul pentru abordarea unor teme înalte, pofta de a prospecta universul abstracţiunilor şi, respectiv, al aceloraşi „blestemate probleme”, ocolite, după cum se ştie, de un Belinski, de pildă, în opera sa marcată de un idealism feroce, probleme abordate însă cu acribie furibundă fie în unele scrisori, fie la o partidă de preferance sau în discuţii particulare: „[…] ils sont charnels tous deux, l´amour et la mort, et voalà leur terreur et leur grande magie!” Până la un punct, atitudinea lui Hans faţă de moarte are un caracter dual: pe de o parte, el afirmă caracterul ruşinos al morţii, susţinând că aceasta este rău famată, iar pe de alta, tânărul înamorat de ochii oblici ai Clavdiei este – aidoma lui Castor Ionescu – de părerea că moartea este „une puissance trés solennelle et trés majestueuse”, situând-o mai presus de viaţă, taxând-o mai venerabilă decât progresul, „parce qu´elle est l´histoire et la noblesse et la piété et l´éternel et le sacré qui nous fait tirer le chapeau et marcher sur la pointe des pieds…” Şi continuând să facă – precum Iosif (Durmuzi, „copilul celei adevărate”) cel ajutat de vechilul său în răstimpul îndeletnicirilor cu ştiinţele, desfăşurate, în special, sub copacul Domnului – „exerciţii de perspicacitate şi memorie”. (Iosif şi fraţii săi) Castorp însă, vai, e limpede că nu se află deocamdată în posesia unei înţelepciuni caracteristice unui Iosif de pildă, înrudindu-se, totuşi, întrucâtva cu acest „copil al fântânii” prin faptul că este un ales mânat de o misie; de Iacob însă Castorp se apropie vădit prin funciara imprudenţă de a iubi (nestrăină nici lui Eliezer), înscriindu-se astfel în tagma celor afectaţi de săgeata lui Cupidon, deci, „sortiţi să vadă” (Goethe) în esenţe. Astfel, dacă Iacob rămâne vrăjit literalmente de întâiul său născut, Hans cade – pradă a „negrăitei bucurii de a iubi” – în mrejele Clavdiei, acordându-şi instinctiv şansa de a gusta în preajma ei din obscurul venin al iubirii, dătător de viaţă, de viu; totul în această ordine de idei întâmplându-se parcă în pofida vocii auctoriale din epopeea Iosif şi fraţii săi, prudente şi temător-încrezătoare, totodată, în privinţa geniului de a iubi: „Ar trebui cumpănit dacă omul cu sentimente puternice dispreţuieşte, de fapt, în mod conştient libertatea şi liniştea, provoacă în mod deliberat destinul şi nu doreşte să trăiască decât bântuit de temeri şi sub ameninţarea spadei. E limpede, însă, că o voinţă atât de cutezătoare este absolut necesară negrăitei bucurii de a iubi, şi oricine ar trebui să ştie că iubirea presupune o mare disponibilitate pentru suferinţă şi că nimic nu este mai imprudent decât să iubeşti”.

Ideea de moarte îl lasă, în altă ordine de idei, liniştit pe Hans, deşi el însuşi recunoaşte caracterul ei teribil şi continuă – prin cadourile oferite muribunzilor, prin atenţia şi grija cu care îi tratează împreună cu vărul său, făcând astfel „o mică revoluţie” la sanatoriul Berghof, unde se desfăşoară, graţie verilor, o intensă activitate de caritate – să trateze viaţamoartea cu maximă seriozitate, sortit să vadă, cu vorbele lui Goethe – dincolo de aparenţe –, miezul „necunoscutului care se-adânceşte”. (Nietzsche)

…Atitudinea celor doi „duelanţi ideatici” – Naphta şi Settembrini – faţă de existenţă devine limpede, mai ales, în dialogurile despre moarte. În miezul uneia dintre multiplele dispute încinse, urmate la nu multă vreme după ce vărul lui Hans Castorp dă bir cu fugiţii, alegând între a fi bolnav şi a fi soldat – în ciuda recomandărilor insistente ale medicului – cea de-a doua ipostază, Settembrini, „flaşnetarul” deloc aerian, face un elogiu patetic şi rece al incinerării, opinând emfatic şi oarecum provocator să nu se acorde morţii mai multă atenţie şi mai multă energie decât merită acest subiect, moartea aflându-se – în percepţia profesorului din cale afară de pierdut în construcţii de abstracţiuni – departe de ipostaza de fantomă şi fiind, în acelaşi timp, străină de orice umbră de eter a misterului: „Nu, moartea nu era nici fantomă şi nici mister; era un fenomen simplu, raţional, necesar şi de dorit din punct de vedere fiziologic, şi ar însemna să iroseşti viaţa dacă ai stărui să contempli moartea mai mult decât e necesar”. Cu toate acestea, „Satana pedagogică” sprijină, teoretizând cu un vădit exces de zel, iniţiativa de a convoca în regim de urgenţă un congres internaţional axat pe următoarea temă de o stringentă importanţă: nevoia de crematorii, una dintre propunerile eminamente practice care urmează să fie făcută sub auspiciile unui asemenea înalt for al morţii şi vieţii, unde să se abordeze nevoia de crematorii, fiind pe cât de simplă pe atât de stranie, şi anume: să fie inaugurată o sală cu urne, o sală a morţii deci, învecinată cu o sală a vieţii, în cea din urmă artele frumoase (poezia, sculptura, muzica etc.) urmând „să-şi dea mâna pentru a abate sensibilitatea supravieţuitorilor de la trăirea morţii şi a-i apăra de o durere stupidă şi de un doliu fără rost, pentru a-i îndrepta spre bucuriile vieţii…” Ei bine, taman aici – fie din dorinţa de a incita, fie din cea de a provoca ori de a brava inutil în prezenţa spectatorilor – Settembrini îşi trădează provizoria mediocritate incisivă (e adevărat, cu un caracter superior; şi mediocritatea are grade, nu-i aşa?!; să nu uităm că la începutul minunatei aventuri ontice, Hans Castorp este zugrăvit ca un splendid exemplar mediocru – ca şi Castor Ionescu, ca şi Ivan Ilici de pildă –, adică smuls din media statistică, din aluatul obişnuitului), optând pentru apărarea de durere (atitudine de îndată revăzută), în vreme ce unii eroi dostoievskieni, în siajul lui Schopenhauer, pledând pentru suferinţa care poate fi o sursă de revivifiere a viului, caută cu tot dinadinsul suferinţa, pentru a se pune la încercare, pentru a-şi ispăşi astfel – trecând prin bolgiile suferinţei – greşelile făcute cu voie şi fără voie, şi, în consecinţă, pentru a obţine, la capătul drumului existenţial, mântuirea. Dacă în opinia lui Erich Auerbach, înjosirea merge mână în mână cu înălţarea – cele două „verigi” fiind strictamente inseparabile –, în cea thomasmanniană, moartea este înrudită funciar – ca la Rilke, Zenon, Nichita – cu viaţa. Settembrini fiind de părerea că nu e cazul să se acorde, spuneam, mai multă atenţie morţii decât vieţii, taman aici trădându-se acest spirit superior, cultivat, căci durerea numai stupidă nu poate fi, iar bucuriile vieţii nu au cum să fie gustate fără a te înfrupta, din timp în timp, din diafanele cărnuri hulpave ale suferinţei. Bucuria, aşadar, dă mâna durerii; de aici, acel râsu´-plânsu´ eminescian, adoptat cu perspicacitate austeră de către autorul celor 11 elegii. Nichita ştia. Ca şi Dostoievski. Ca şi Rilke cel ce se referă în Elegia a treia, numită, câteodată, şi abisală la „sfânta şiroire a sângelui” – simbol al unei altfel de cunoaşteri, plonjări în abisul ontologic sau altminteri spus: în viscerele fiinţei, „dintr-o lume obscură” de unde se ridică eroul liric al acestei capodopere jubilând prin atingerea, descrierea, mai exact, transgresarea unor limite:

„Iubindu-şi interioritatea, sălbăticia sa intimă,

această junglă interioară iar pe ale sale blocuri căzute

inima sa aştepta un verde luminos. Iubi. O părăsi şi ieşi

afară din propriile-i rădăcini spre violenta-i origine,

unde mica sa naştere era deja depăşită. Cu dragoste

coborî el în adânc spre un sânge mai vechi, adâncile văi,

unde se afla teribilul.”

Din „adâncile văi,/unde se afla teribilul”, la circa un secol distanţă, un alt mare maestru elogia „teribilele abisuri” ale fiinţei, încântat şi pururi lucid în faţa minunii de a fi viu, de a rămâne înşurubat în miracolul existenţei:

„Norul se apropie iute, arzând tot.

Mă paralizează minunea!

Oare nu creează, cumva, trandafiria rază un chip?

Ce zeiţă se apropie de mine?

Şi care dintre muze, oare,

Îl caută pe vrednicu-i prieten chiar

şi aici, printre teribilele abisuri?”

W.J. Goethe, Elegiile romane

Dacă, mânaţi de instinctul interdisciplinarităţii, ne mutăm în imperiul altor arte, nu putem trece, de bună seamă, cu vederea excesul de viu exploziv prin care este sondată, de la un punct tensionat încolo, abisalitatea în muzica de cameră a unui Beethoven – ca să recurgem la un exemplu familiar –, în divinele Sonate, treizeci şi două la număr, cea din urmă, neterminată, fiind un vârf abisal. Cum să nu amintim, în această ordine de idei, şi Partitele lui Bach – un dialog viu, tulburător cu Dumnezeu? Sau exasperarea cu care un Rodin, bunăoară, caută, în fiecare lucrare a sa, să aşeze lumina astfel încât să descopere, în primul rând, cât mai multă viaţă în viaţă, fascinat de un Dante – considerat de Anna Ahmatova „un imposibil de depăşit Învăţător” –, iar apoi, de un Baudelaire care, în opinia autorului Porţii infernului (lucrare la care a trudit douăzeci de ani, pare-se), era un artist care îl întrecuse pe el însuşi în ceea ce priveşte viul descoperit, cântat, descris, multiplicat, vânat, el însuşi rămânând, în opinia lui Rainer Maria Rilke, „unul ce nu se lăsase amăgit de chipuri, ci căuta corpurile în care viaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă”. Şi căuta atât de insistent, cu o disperare atât de furioasă – o, disperarea ce se adapă din negrul mister paralizant, crescând în tensiune şi depăşindu-se, adică devenind cu totul altceva: din furie, dintr-o sălbatică solitudine îndepărtată de oameni pentru a-i înţelege şi altminteri, prin prisma pathosului distanţei, numai aşa rămânând tu însuţi!! –, încât, îmboldit de „presimţirea supraomului” (Nietzsche), un inspirat admirator atent, greoi şi genial cum era Rilke, exclama, la un moment anume, în studiul său, de o splendidă acurateţe comprehensivă:

„Niciodată nu s-a adunat atât de mult un trup omenesc în jurul vieţii lui interioare, atât de concentrat asupra propriului său suflet şi apoi iar îndreptat de puterea elastică a sângelui.”

Pentru ca altundeva, contemplând iar şi iar obiectul studiului său, frământându-se sub zodia incredibilului şi a excepţionalului admirat, străin şi familiar în egală măsură, autorul Elegiilor duineze să afirme excedat:

„Aici exista viaţa, exista de o mie de ori în fiece minut viaţa, în dor şi alean, în nebunie şi spaimă, în pierdere şi în câştig.”

Sau, în altă parte: „atâta viaţă, grea şi anonimă, emană din această operă” al cărui autor căuta, îndărătnic şi genial,

„corpurile în care viaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă”

pentru a le aşeza în „eternul azi al spiritului”. Cine caută – împins de conştiinţa tragică a finitudinii proprii – viaţa/viul pretutindeni, nu are nici o şansă, dar absolut nici una, să n-o găsească; dimpotrivă, el se va înfrupta din viaţă, din porţiile de viu ale acesteia cu foame, cu sete, iar pe măsură ce se va ospăta din „bucatele” alese ale viului, va redescoperi, treptat-treptat, că foamea de viu – de la un punct încolo – nu este altceva decât foamea de tine însuţi, decât foamea de destin asemuit de autorul Genealogiei moralei – în siajul marilor romantici neîntrecuţi – cu boala.

Încercat şi el de foamea de destin, abia intuită, nenumită ca atare însă, plonjând „în necunoscutul care se-adânceşte”, Hans Castorp îi ascultă, după cum am afirmat, pe cei doi maeştri, unul solar, apolinic, însă perfect uscat, lipsit de forţa vie caracteristică unei Clavdii Chauchat bunăoară (un catalizator al viului), şi celălalt, întunecat, închis în grotele ratării vocaţiei sale de preot, resursele demonice fiindu-i intuite prematur, încă pe când îşi făcea studiile, uimindu-i pe profesorii săi prin replicile îndrăcite (şi nu numai!) şi explodând, într-un târziu, în tentaţia irezistibilă de a se azvârli în ghearele întunericului. Dacă pe întinderea a sute de pagini Hans Castorp se împotmoleşte, când şi când, în îndoială, preferând să-i asculte mai mult pe cei doi maeştri, comentariile lui fiind rare, destul de rezervate şi, oricum, firesc, neavizate, iar intervenţiile, în marea majoritate a cazurilor, îi sunt bruiate de învăţătorii „atotştiutori”, distanţa formată între maeştri şi ucenic fiind una de sorginte instinctivă, după expediţia făcută pe munte, când perspicacele alumn neascultător se rătăceşte, îmboldit de botul umed al morţii, el în realitate are şansa limpezirii acolo, chiar în miezul, în bolgiile de o furie disperată ale acelui segment când viaţa se ia la trântă cu moartea savant deghizată la începutul acelui carnaval, al acelei apocalipse albe – un elogiu furios, mirabil, înfricoşător al viului. Limpezirea e totală, de cristal, şi intervine după, ţineţi minte, foamea de singurătate instigată parcă de unele îndemnuri, constatări nietzscheene exprimate prin gura lui Zarathustra, cripticul apostol al supraomului –: „Fugi, prietene, află-ţi scăparea în singurătate.”; „Vai, există mereu prea multe adâncimi pentru cei singuratici!” –, pe de o parte, iar pe de alta, comprehensiunea hanscastorpiană survine după „nevoia de a intra într-o legătură mai intimă şi mai liberă cu muntele copleşit de zăpadă, pentru care începuse să simtă o chemare deosebită”, inclusiv pentru a-şi împlini solitudinea. Singurătatea îi umplea orele de hălăduire pe munte, cât şi inima, „cu un sentiment de o sălbatică şi critică îndepărtare de oameni”, iar afundarea în peisajul devenit, încetul cu încetul, organic străin, îl copleşeşte, totuşi, surprinzându-l sub semnul unei spaime „tainice şi primitive” înrudite cu teribila frică de moarte – condiţii propice maturizării, analizelor lucide şi, în consecinţă, unor dialoguri pe deplin lămuritoare privind raporturile cu „Satana pedagogică”, precum şi cu celălalt învăţător, amândoi taxaţi, în miezul analizelor, drept nişte flecari simpatici. Lumea de zăpadă pentru care simţise o chemare acut-imperioasă i se pare deodată lui Castorp un soi de „cristalometrie stupid de ordonată”, şi el, junele care pluteşte prin imensul, tulburătorul imperiu de omăt, asistat de atrocele, dulcele, veselul, dezmăţatul Dionysos – „marele zeu echivoc şi ispititor” (Nietzsche) – se redescoperă cuprins de exaltare, de o stare stranie, vecină cu beţia, rătăcirea în inima infernului alb constituind un vârf, trăit cu intensitate, al pierderii lui de până în acea clipă de o maximă importanţă. Hans se smulge din strânsoarea acelor mâini de gheaţă, un fel „de mâini ale nimănui”, se somează imperios să nu se mai ia „la harţă cu furtuna”, alegând din noianul de imagini, metafore, secvenţe marine, fantomatice, „climatul viu al celor vii!”, miresmele viului, oamenii văzuţi cu ochiul minţii, iubiţi, contemplaţi cu un amestec de suferinţă şi dragoste:

„Oamenii, copii ai soarelui şi ai mării, se mişcau şi se odihneau bucuroşi şi înţelepţi, o omenire frumoasă şi tânără, atât de plăcută la vedere încât privind-o, inima lui Hans Castorp se dilată plină de durere şi de dragoste.”

Faptul că junele copil al omăturilor este încercat de stări contradictorii trăite cu maximă intensitate – ba îi este frică, simţindu-se încolţit de o spaimă sălbatică, terifiantă, căreia îi intuieşte esenţa, „substanţa” intrinsecă, şi mânat parcă de credinţa unamunoiană conform căreia „spaima spiritului este poarta adevărului substanţial”, se lasă locuit, cutremurat din rădăcini, în continuare, de terifica spaimă, ba se regăseşte ferecat într-o singurătate atroce, inumană prin tensiunile-i colcăind, întoarse în ele însele, ba se înfruptă din grandoarea inalienabilă a muntelui – îl azvârle pe Hans Castorp sub zodia de fier a unei teribile şi fascinante, în egală măsură, revelaţii: până în acel crucial minut, el, curajosul nesăbuit şi profund fără să fi ştiut, se aventurase în compania lui Naphta şi Settembrini pe cei mai periculoşi munţi, rătăcindu-se şi realizând, la un moment dat, că taman o asemenea experienţă i-a oferit prilejul să afle totul despre om, despre boală şi trup, despre viaţă şi moarte, ajungând la concluzia că

„interesul pe care-l simţi pentru moarte şi boală nu este decât o formă a interesului pentru viaţă.”

Descoperirea gradului prim de înrudire a bolii, trupului, iubirii, vieţii şi morţii, îl face să se regăsească acolo, sus, sus de tot, lângă coloana înaltă în preajma căreia fusese aruncat, îl sileşte să se mişte… aşa cum, în viziunea lui Nietzsche, se mişcă ideile mari, pe vârful picioruşelor de porumbel. Din magma încinsă a esenţei, Castorp înţelege că

„desfrânarea morţii izvorăşte din viaţă, şi fără ea, viaţa n-ar mai fi […] Moartea este o mare forţă. Când te apropii de ea, te descoperi şi mergi cu pas cadenţat, în vârful picioarelor.”

Şi se întâmplă aşa, fiindcă – susţine Miguel de Unamuno în monografia despre Don Quijote, invocată de noi şi cu alte prilejuri –

„moartea nu învinge viaţa, ucigând-o. Moarte şi viaţă sunt doar nişte biete cuvinte pe care le folosim în această temniţă a timpului şi a spaţiului; au aceeaşi rădăcină amândouă, iar rădăcinile acestei rădăcini se află înfipte în veşnicia infinitului: în Dumnezeu, Conştiinţa universului.” (s.n.)

Aidoma lui Castor Ionescu, „odrasla spirituală” a lui Zarathustra, Hans Castorp (ce nume înrudite, rădăcina comună amândurora – castor – purtând un sâmbure bogat în simboluri!) devine, în urma reavănă şi violentă a revelaţiei, brusc, practic (în sens castorionescian se înţelege), şi îşi redobândeşte – în consecinţa unei lupte acerbe, edificatoare – viaţa, şi odată cu ea dorinţa de a-i da onorurile cuvenite morţii care nu are nimic comun cu iubirea, despărţindu-se astfel de „doamna din colonii” în favoarea viului, în favoarea existenţei, instinctul de a rămâne viu fiind incomparabil mai puternic decât instinctul – şi el de o forţă incomensurabilă – de a ceda, căzând astfel pradă morţii ultime, care se dezlănţuise, dându-i târcoale în inima furtunii în intenţia de a-l pedepsi pe junele necopt şi lipsit de minte pentru aroganţa de a sfida furtuna, muntele, aruncându-i mănuşa nimănui altcuiva decât, oho, ei, purtătoarei de haine negre, botezate de Castor atât de nobil: doamna din colonii. O, da-da, se pare că „viaţa avea intenţii bune în privinţa copilului ei răsfăţat ce apucase căi rătăcite…”. Şi tocmai pentru că dorinţa de cunoaştere îl mânase să tatoneze, să guste, să adune învăţăminte pe acele „căi rătăcite”, din foamea de a-i oferi încă o şansă, poate ultima, existenţa îşi făcuse alte planuri decât acela de a-l ceda neantului celui din urmă. Dar mai era ceva la mijloc. Ceva de o extremă importanţă, făcând parte din existenţa unui vis superior, viu, din care nici unul dintre noi – probabil – nu s-a trezit şi nici nu se va trezi vreodată, continuând să dormim toţi laolaltă – aşa cum suntem descinşi din iarba unui obscur zeu, curat ca porumbeii, viclean ca şerpii, transparent şi candid precum copiii – în raza privirii unui zeu care se întrupează în marile amiezi ale înălţimilor:

„[…] nu visezi numai cu propriul tău suflet, ci visezi într-un fel oarecum anonim şi comun, chiar dacă într-un mod unic. Marele suflet din care tu nu eşti decât o părticică visează prin tine, în felul tău, lucruri pe care în taină le visează veşnic noi – despre tinereţea, despre nădejdea, despre fericirea, despre pacea lui… şi despre festinul lui sângeros. Iată-mă rezemat de coloană şi mai păstrez încă în trup adevărate vestigii ale visului meu, fiorul de gheaţă care m-a străbătut în faţa festinului sângeros, dar mai păstrez şi bucuria inimii, pe care am simţit-o în faţa fericirii şi evlavioaselor obiceiuri ale umanităţii albe.”

Marele suflet – provocatorul „uriaşei oscilaţii de pendul” (trădarea Sfântului Petru, care ulterior devine piatra de temelie a Bisericii; expresia aşezată între ghilimele îi aparţine lui Erich Auerbach) – avându-şi probabil rădăcinile rădăcinilor înfipte şi în celălalt versant, în refuzul subteranistului – excedat de faptul că ne-am dezobişnuit de viaţa vie – de a accepta că doi ori doi fac patru, în descoperirea lui Ivan Ilici: „Cât de bine e şi simplu e! […] Dar moartea? Ea pe unde e?”, în decizia lui Castor Ionescu de a fi practic, adică de a face rost de viaţă… pentru a rămâne în viaţă, pentru a se menţine viu, din ce în ce mai viu, în visul lui Hans Castorp scurs din visul altcuiva, cu mult mai mare, în dimineaţa uriaşă a unui poet trezindu-se din somn, ca dintr-un vers: cu respiraţia tăiată şi cu sufletul încărcat de „melancolia lucrurilor isprăvite” (Nietzsche) şi înfometate, cu toate acestea, de alte lucruri, descoperiri, dibuiri, căutări, tatonări sub semnul religiei viului – o temă, iată, abia atinsă, o temă imposibilă, de care nu vom înceta să ne apropiem pe vârful picioarelor; o temă-prieten totuşi, complice fără pată, făcând parte – ca şi prietenii propriu-zişi, în opinia lui Schopenhauer – „din avutul nostru privilegiat”. O temă la care vom reveni. Negreşit.

Fragment din vol. Religia viului,

Editura Ideea Europeană

http://www.ideeaeuropeana.ro

Anunțuri