Exilul ca mod de cunoaştere de Cătălin Ghiţă

Deşi tema exilului este una dintre cele mai fecunde din istoria ideilor, nu am de gând să vă vorbesc nici despre „clasicul” binom intra muros/extra muros, nici despre destinul marilor exilaţi. Mai degrabă, aleg să insist asupra unui aspect adesea neglijat atunci când vine vorba despre îndepărtarea, fizică sau spirituală, de un spaţiu-matrice, ale cărui fibre secţionate reverberează puternic în interiorul celui plecat de bunăvoie sau, de multe ori, obligat să plece. Ar fi vorba, mai precis, despre faptul că exilul poate fi perceput ca esenţialmente pozitiv.

Să presupunem că un om se naşte în vârful unui munte. Trăitor acolo toată viaţa, el nici măcar nu realizează că locuieşte la înălţime. În mijlocul lucrurilor familiare, văduvit de aşezarea în perspectivă, omul nu este conştient de dimensiunile spaţiului pe care-l ocupă; prin urmare, nu poate stabili un raport între acesta şi o aşezare de la câmpie. Constrâns însă să călătorească la poalele muntelui şi să se amestece cu străinii de la şes, el poate să plaseze în abis atât coordonatele spaţiale ale casei sale, cât şi aspectele definitorii pentru propria persoană (elemente de comportament, de port, de exprimare etc.). Cu alte cuvinte, exilul fizic, forţat sau reflex al unei decizii personale, este, în opinia mea, una dintre cele mai profunde experienţe gnoseologice pe care le poate traversa un individ pe parcursul existenţei sale.

Dar nu altfel stau lucrurile cu exilul spiritual. Astăzi, în urma numeroaselor fracturi emoţional-psihologice pe care i le poate induce spaţiul virtual al internetului, omul se poate înstrăina extrem de uşor. Nu este mai puţin adevărat faptul că această alienare facilă atrage după sine o adaptabilitate la fel de mare: persoana care-şi părăseşte căminul (concret sau abstract) poate reveni, la capătul unei excursii web, extrem de repede în locul părăsit, cu condiţia să posede o dispoziţie intelectuală sensibilă la revenire. Suntem confruntaţi, aproape zilnic, cu moduri de evaziune, cu tentaţii ale exilului: în funcţie de gradul de curiozitate şi de empatie euristică, putem alege să plecăm de acasă mai des sau mai rar, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Ceea ce, acum un secol, le era rezervat doar inadaptaţilor superiori sau artiştilor obişnuiţi să înconjoare, mental, regiuni fabuloase este, în prezent, un fenomen perfect democratizat. Experienţa profundă a exilului spiritual aşază lucrurile din jurul nostru şi pe noi înşine în perspectivă fericită, permiţând, în multe cazuri, cunoaşterea obiectului faţă de care ne îndepărtăm în mod direct proporţional cu distanţa asumată faţă de el.

Pe scurt, putem învăţa enorm de pe urma unei experienţe a exilului fizic sau spiritual. În absenţa ei, fenomenele care ne înconjoară se repetă aproape fără nici un sens superior, iar spaţiul pe care-l locuim se banalizează. Aureolate însă de distanţă, formele familiare pot fi apropriate afectiv şi, prin aceasta, cunoscute mai bine decât graţie conceptelor livrate sec de intelect. La capătul oricărei înstrăinări, Ithaca îşi aşteaptă răbdătoare Odiseul menit s-o redescopere.

Eseu publicat in traducere in limba spaniola

Anunțuri