Pe 5 Decembrie 2008, la Biblioteca Municipala „Mihail Sadoveanu” a avut loc la Bucuresti lansarea romanului „Dulce ca Pelinul” al scriitorului Stefan Mitroi. In continuare, criticul Dan Caragea ne introduce in lumea acestui nou roman romanesc.
SFÂRŞITUL ISTORIEI ŞI ULTIMUL ŢĂRAN
M-am simţit ispitit, după lectura romanului Dulce ca pelinul, de Ştefan Mitroi, să parafrazez, cu indulgenţa cititorului, titlul unei cunoscute cărţi a lui Francis Fukuyama, pentru a-mi traduce, concis şi fulgerător, reflecţiile finale la terminarea lecturii acestei masive şi înnoitoare opere.
De-a lungul ultimelor două secole, un număr apreciabil de scriitori români a abordat tematica rurală, lucru firesc într-o ţară genuin ţărănească, şi unde amintirea obârşiei şi-a păstrat nealterat fiorul emoţional şi fuiorul naraţiunii tradiţionale.
În multe împrejurări, critica şi istoria literară a văzut în Ion, al lui Liviu Rebreanu, romanul nostru naţional, însă succesul internaţional i-a aparţinut, neîndoios, lui Panait Istrati, odată cu penetrarea acestuia în spaţiul limbii franceze.
Zaharia Stancu, mai întâi, iar apoi, Marin Preda au constituit referinţele obligatorii ale literaturii epocii comuniste. Este mai dificil de judecat valoarea absolută a operelor acestor scriitori într-o perioadă literară aflată sub semnul totalitarismului. Adevărul este că, după căderea cortinei de fier, nici un mare editor străin, pe drept sau pe nedrept, nu a mai fost interesat, cu mărunte excepţii, pe piaţa mondială a cărţii, de literatura română produsă în România.
Românii au crezut că anii ’90 vor aduce şi o renaştere literară, la nivelul epocii interbelice. Nimic mai fals, în fapt. Pânza freatică a inspiraţiei a apărut, de la început, secătuită, apoi bântuită de felurite sociopatii. Nu s-a ivit nici o carte românească care să cutremure omenirea! şi, totuşi, privind mai atent, nu cred că ne aflăm într-o condamnată sahara culturală. Problemele sunt prea complexe, din păcate, pentru a fi dezbătute convenabil acum şi aici.
Iată însă că o carte întru totul notabilă, scrisă în contra curentului autohtonist, consumist sau debiloid, apare totuşi pe piaţă. Este, neîndoios, o surpriză şi o provocare. Publicul va trebui, prin urmare, să-şi depăşească propriile grilele de lectură dobândite în ani şi ani de mediocritate romanescă locală, pentru a primi, cum se cuvine, o operă precum Dulce ca pelinul.
Ştefan Mitroi ne oferă un triptic romanesc absolut original (în care se include Căderea în cer, din 2003) şi în care se amestecă parcă toate resursele posibile ale scriiturii. Un barochism discret, şi mai degrabă latent, domina compoziţia, cu rezonanţe ce ne poartă aluziv pe atâtea meridiane literare.
Tematic: satul său teleormănean, marea familie, tatăl şi, mai ales, mama sunt, dinspre orizontul sufletului şi până în străfundul inimii, marile repere ale memoriei afective din care se naşte acest univers artistic (Mancioacă, Vasile şi Ioana). O succesiune de fresce de sfinţi pământeni.
Filosofic: originea Lumii şi a vieţii, cunoaşterea, adevărul, binele şi Dumnezeul din mintea ţăranului sunt valorile ticluite de conştientul nostru colectiv şi pe care scrisul său le revelă cu prisosinţă.
Psihologic: tragismul morţii unchiului şi, apoi, a tatălui, precum şi tânguirea după mama cea fără de prihana sunt dintre cele mai cutremurătoare pagini scrise în vremurile din urmă.
Tehnic: realismul obiectiv, subiectivitatea poemului în proză şi lirismul pur stau laolaltă, cu o artă fără paralel în literatura noastră recentă.
Melodic: notele grave, sumbre, ale morţii, şi cele zglobii, ale vieţii şi deriziunii, se aşează pe o gamă niciodată auzită simultan la acelaşi scriitor.
Stilistic: fie în registru comic, dramatic sau tragic, Ştefan Mitroi scrie, cu o măiestrie şi un echilibru incomparabile, o carte aproape epurată de orice stridenţe.
Ştefan Mitroi este, în înţelegerea mea, ultimul mare scriitor „ţăran” al istoriei/memoriei care îşi încheie acum milenarul său proces literar şi civilizaţional.
Editura și Revista Niram Art, Madrid 