MATEI VIŞNIEC, CONTEMPORANUL NOSTRU de ALEX ŞTEFĂNESCU

Matei Visniec: Născut în nordul României, în Bucovina, la Rădăuţi, pe 29 ianuarie 1956. Mama, Minodora, este educatoare, tata, Ioan, este funcţionar. Foarte repede descoperă în literatură un spaţiu de libertate. Citeşte cu aviditate Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Lautréamont… Ii plac foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt, îi place totul cu excepţia realismului socialist.

Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sînul generaţiei 80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

Inainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Incepînd din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămîne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol” scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.

In septembrie 1987 părăseşte România, ajunge în Franţa unde cere azil politic, începe să scrie în limba franceză şi lucrează pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993. Piesele sale scrise în franceză sunt editate de Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman, Crater, Espace d’un Instant. Numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări.

Volumul recent publicat de Editura Cartea Românească* dovedeşte că Matei Vişniec a făcut şi ultimul pas care îl mai despărţea de marea dramaturgie. Abia acum putem considera că el n-a greşit când a abandonat poezia şi s-a consacrat exclusiv teatrului.

Reducerea la tăcere a poetului Matei Vişniec de către dramaturgul Matei Vişniec părea, acum un deceniu, o crimă literară absurdă. Poezia de o claritate stranie cu care se remarcase tânărul din Rădăuţi încă de la vârsta de 16 ani îi cucerise pe cunoscătorii de poezie prin forţa de sugestie, prin eleganţa stilistică şi prin însuşi faptul că nu semăna cu a nimănui altcuiva. Să fii atât de repede acceptat ca un poet original, inconfundabil într-o literaturã care numai de poeţi valoroşi nu duce lipsă şi să renunţi la acest senzational succes atras de caii verzi pe pereţi ai dramaturgiei echivala – pentru un observator obiectiv – cu un gest iresponsabil.

Primele piese ale lui Matei Vişniec au fãcut o bună impresie şi au circulat chiar sub formă de samizdat, dar era evident că nu depăşeau semnificaţia unor ingenioase jocuri textuale. Atenţia care li se acorda în lumea literară şi artistică se datora mai mult calităţii lor de mărfuri procurate la negru decât valorii propriu-zise.

Impresia că Matei Vişniec îşi administrează neinspirat propriul talent s-a accentuat atunci când încă tânărul autor (avea 31 de ani) a cerut azil în Franţa şi a continuat să scrie teatru şi numai teatru. Cum să te afirmi ca dramaturg într-o tară în care existau ca termen de comparaţie textele lui Samuel Beckett şi Eugen Ionescu?

Si totuşi, Matei Vişniec, acest don Quijote al teatrului, este cel care a avut dreptate. Piesele sale au reuşit, treptat, să se impunã într-un spaţiu suprasaturat de valori culturale. Jucate întâi de teatre de amatori din oraşe de provincie, de studenţi, de adepţii teatrului experimental, susţinute de la distanţă, din România, de simpatia necondiţionată a compatrioţilor autorului, aceste piese s-au infiltrat – ca apa într-un dig – în indiferenţa publicului occidental şi au fãcut-o să se prăbuşească. S-a ajuns în situaţia ca instituţii teatrale prestigioase, întâi din România şi apoi si din străinătate, să includã în repertoriul lor, la loc de cinste, titluri din creaţia lui Matei Vişniec.

Mai lipsea însă ceva. Textele autorului român aveau toate calităţile posibile, în afară de forţă emoţională. Inteligente, subtile, scrise impecabil, ele rămâneau suspendate într-o atemporalitate care le împiedica să zguduie conştiinţele contemporanilor. Ultimele douã piese publicate în România – Teatru descompus şi Femeia ca un câmp de luptă – sunt rezultatul efortului (titanic) pe care l-a făcut autorul de a-şi depăşi propria virtuozitate literară, de-a o transforma dintr-un scop într-un mijloc. El a devenit mai receptiv la drama lumii în care trăieşte şi şi-a asumat riscul artistic de-a o reprezenta. Putea să piardă totul procedând la această schimbare, dar n-a pierdut. Dimpotrivă, teatrul său a devenit acum un mesaj de care nu se mai poate face abstracţie, un mereu posibil eveniment artistic.

Bieţii cuceritori ai lumii

Piesa intitulată Teatru descompus (titlul ei complet este Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi) are în componenţă monologuri şi dialoguri care „se doresc a fi nişte elemente de arhitectură textuală pentru un teatru modular.” În aceste condiţii – explică autorul – „spectacolul, îşi poate modifica imaginea de la o seară la alta în cazul în care regizorul (sau actorii) reorganizează modulele textuale la fiecare reprezentaţie.”

„Teatrul descompus” este, aşadar, un teatru care poate fi în numeroase feluri recompus. „Modulele textuale”, monologuri, în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul cã au valoare şi luate separat, şi incluse într-o combinaţie. Fiecare dintre ele este, în mod inconfundabil, un text de Matei Vişniec. Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă pentru noi, dar pe care el o dezvoltã logic, cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie ştiinţifică, până la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile. Procedeazã ca un conferenţiar care ar vorbi mereu reverenţios şi distant, indiferent dacă sala în care vorbeşte ia foc sau dacă lui însuşi îi cad pantalonii. Politeţea desăvârşită a discursului lui Matei Visniec are o indefinibilă tentă ironicã, dar şi ceva neliniştitor, ca obiectivitatea ceremonioasã a discursului lui Kafka.

Tot acest arsenal de seducţie literară este folosit însă nu pentru a obţine aplauze, ci pentru a ajunge la conştiinţa cititorului şi a-i comunica situaţii de un răscolitor dramatism. Personajul care îl obsedează pe dramaturg este omul secolului douăzeci, incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi, în ultima vreme, şi al cosmosului să-şi găsească liniştea sufletească, măcar aşa cum şi-o găsea pe vremuri un ţăran, integrat armonios în colectivitatea lui săteascã. În era telecomunicaţiilor, fiinţa omenească nu mai reuşeşte să comunice aproape deloc cu semenii săi:

„Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar şi trag un cerc în jurul meu. În interiorul cercului sunt la adăpost. Când sunt în cerc, nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să mi se adreseze. (…)

Potrivit unor sondaje recente, locuitorii oraşului îşi petrec mai bine de trei sute de zile pe an în interiorul cercurilor. S-a fãcut, deja, un recensământ al celor care n-au mai ieşit din cercul lor de cinci ani, de zece ani, de douăzeci de ani.”

Aceasta este însă numai una dintre ipostazele nefericirii. Mai există omul tratat de cei din jur ca o ladă de gunoi, omul care îşi face o profesie din întreţinerea maşinilor utilizate pentru recoltarea cadavrelor de pe câmpurile de luptă, omul care propovăduieşte, în stilul reclamelor de la TV, spălarea creierelor, omul care suportă insistenţa absurdã a unor anchetatori şi aşa mai departe. Piesa s-ar putea intitula, de fapt, „omul descompus” – descompus în elementele ultime ale condiţiei sale tragice. Regizorul – dar şi cititorul, pentru că şi el se află în postura unui regizor – poate recompune din aceste elemente, în multe feluri, masca plângătoare a omului secolului douăzeci.

Curajul de a fi melodramatic

Impresionantă prin tragismul amplu orchestrat şi prin ducerea la bun sfârşit a unei întreprinderi artistice pline de riscuri este piesa cu titlul Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia. Un subiect al mass-media din întreaga lume, incompatibil – teoretic -, prin actualitatea lui brutală, cu teatrul superartistizat al lui Matei Vişniec, a intrat totuşi în atenţia dramaturgului, care s-a întrecut pe sine pentru a-l trata într-un mod memorabil

Curajul de a face literatură din gazetărie este depăsşt doar de curajul – unui autor cunoscut pentru luciditatea lui – de a fi melodramatic. Pentru prima oarã în cariera sa, Matei Vişniec recurge la melodramă – şi totuşi nu abdică de la bunul-gust.

De altfel, semnul distinctiv al marii literaturi îl constituie tocmai atingerea acestei performanţe care pare de domeniul imposibilului: să fii melodramatic fără să fii ridicol. Matei Vişniec „povesteşte” în piesa sa ce se întâmplã cu o femeie care a fost violată în împrejurãrile rãzboiului din Bosnia şi care îl repudiază pe copilul din burta ei ca pe un odios intrus, ca pe un violator intern, la fel de autoritar şi nerăbdător ca violatorii propriu-zişi. „Istorisirea” ne prinde în patetismul său dezlănţuit, fiind realizată cu artă. Femeia violată refuză să dialogheze şi în cele din urmă dialoghează inutil cu o americancă de la un centru medical al NATO. Între ele existã o prăpastie. Prima îşi strigă deznădejdea, în timp ce a doua îi acordã… asistenţă psihiatrică, folosind în mod mecanic cunostintele conspectate din manualele de specialitate.

Ca orice melodramă, şi aceasta are un happy-end. Dorra, femeia violată, o anuntă pe Kate, americanca naivă în conştiinciozitatea ei, că a luat hotărârea să păstreze copilul. Cu menţiunea, însă, că această rezolvare fericită nu este deloc convenţională. Dorra renunţă la avort în momentul în care, plimbându-se pe malul lacului, citeşte inscripţia de pe un copac:

„VĂ INFORMĂM CĂ ACEST ARBORE ESTE MORT. EL VA FI DOBORÂT ÎN SĂPTĂMÂNA DINTRE 2 SI 8 APRILIE. ÎN LOCUL SĂU VA FI PLANTAT IMEDIAT, PENTRU BUCURIA SI FERICIREA DUMNEAVOASTRĂ, UN ARBORE TÂNĂR.”

Cu alte cuvinte, „înţeleapta” hotărâre a Dorrei reprezintă de fapt un abandon. Femeia se sinucide generos, dar se sinucide. Analizat cu atenţie, happy-end-ul dezvăluie o tristeţe metafizică.

Ceea ce se termină, în schimb, în mod sigur cu bine este aventura artistică în care s-a angajat autorul. Pe el putem să-l aplaudăm la sfârşit fără reţinere ca pe un învingător.

*Matei Visniec, Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi, Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, col. „Teatru”, 1998. 148 pag.

(Articol apărut „România Literară”, 17.03.1999)

Anunțuri