IOAN ES. POP – Poezii

Ioan Es. Pop

Ioan Es. Pop

dincolo

sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a disparut. cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldura şi de adăpost, se zvoneau despre el  lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.

viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.

apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaseram când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici macar la londra, paris şi madrid.

acum ştiu că, daca îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încat acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers.

12 octombrie 1976

de patru generaţii, în dosul casei noastre curge

un pârâu cu sânge întunecat.

de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze

să nu afle vecinii. şi tatal lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze

şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,

pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănam,

ca să pară că suntem în rând cu lumea.

toamna ne facem că strângem şi noi roade,

ca să semănam cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,

dar de fapt nu facem decât să asteptăm, să

pândim cine vine la rând, unul din noi

sigur vine la rând.

ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi

cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.

în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de

sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu

paie şi frunze,

nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,

trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.

nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car

la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.

eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,

a zis: la somcuţa mare. ce putea sa-l mâne pe el

în miez de noapte tocmai la somcuţa mare,

la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia

autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm

patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace

cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?

dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea  devreme,

n-o să mă trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.

şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală

dragul mamei, tatal tău

tocmai pleacă să te-aducă de la somcuţa,

du-te să-l ajuţi să te ridice,

de trei zile zaci acolo fără suflare.

şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,

dragul nostru.

peste drum de crâşma unde stau şi beau

e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani.

aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.

ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.

atunci ridică înspre mine crucea cu mânie

şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el

halba cu bere şi-l ameninţ

şi bat furios din picioare şi se mânie si el

şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.

poate nu ar trebui să vin duminica la birt

chiar de la şapte dimineaţa, el îşi începe

slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte

se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.

două ceasuri ne pândim fără-ncetare. când începe slujba

nu mai e acelaşi om: le spune alor lui

vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe

şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,

ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască

şi bate cu crucea îndrăcit către mine.

ameninţă gata să spargă ferestrele şi eu mă înfurii atunci

şi mai grozav şi ridic

halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte

credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice

predica prea degrabă, se grăbeşte să se descotorosească

de ei mai devreme, să poată reveni la fereastră.

probabil şi în predica vorbeşte tot de mine şi pacatul meu.

aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt mereu de el.

într-o zi vom intra în biserica, cu capaţânile plecate,

toţi noi ăştia luaţi de soarta şi daţi peste cap

şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvântarea.

o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,

întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem

cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm să bem la tine,

o să fie duminica seara târziu, n-o să ne vada nimeni.

dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frica acum

de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.

iov. iova. iona. ion

la început a fost sfârşitul. apoi agonia. apoi uscatul.

apoi, pe 16 noiembrie, l-am vazut pe iova trecând aplecat

prin intersecţia victoriei cu lemnea. era vinerea şi era seara.

acum, ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova,

i-am cerut lui iova bani şi iova a tacut.

pesemne era-n divorţ pe atunci, pen’ că şi-a luat deodată

cununa de spini într-o mâna şi-a trântit-o jos ca pe-o căciulă.

ce faci? am zis, lasă-l, a zis bufniţa

şi a trecut peste creştetul lui croncănind,

lasă-l, a zis, resemnare este

numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt

locuitorul unei gropi. mi-au vazut-o foarte clar înăuntru.

lasă, am zis, or să ţi-o scoată ei cumva, n-avea grijă, afară,

ei au forcepsuri, au catgut, se stiu bine la asta,

mai bine hai, dă şi tu o ţigară.

ba, zice, groapa creşte pe zi ce trece, a-nceput să-nghesuie plămânii

şi s-a dat acuma la ficat.

hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul şi-o umplem

şi-o sa ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova, de luni întregi nu mai scriu. nu mai

aştept pe nimeni dinspre megara.

şi orice hârtie e prea subţire când scriu şi se rupe îndată.

ia uite-aici: port mânuşi să nu se vadă, pentru că acum

scriu direct pe mâna mea: e mătuşa mea decedată.

scriu greu. vâr vârful creionului în piele până unde

dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu că trebuie să scriu.

zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi in os pâna-aud

grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o litera pe zi. atâta până dau de mine. restul

e tăcere. Nici o scriere nu se compara cu asta. apoi,

până se vindeca pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos.

de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros.

scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit

numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele.

şi de nepătruns. şi când mă vor deschide

am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi ramâne

mereu interior. vor căuta. voi râde.

aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrâne,

dar astăzi e ultima oară, caci mâine

n-are cum să fie nicicând mâine.

Ioan Es. Pop s-a născut pe data de 27 martie 1958.

Volume publicate:

Ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească, 1994, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Porcec, Editura Cartea Românească, colecţia “Poeşii oraşului Bucureşti”, 1994, Pantelimon 113 bis, Ed. Cartea Românească, 1999, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Oraşului Bucureşti şi Premiul Academiei Române, Podul, Editura Cartea Românească, colecţia “Hiperion”, 2000, Rugăciunea de antracit (The Anthracite Prayer), volum bilingv, în limbile română şi engleză, Editura Dacia, 2001 , Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesioni[ti din România, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Confort 2 îmbunătăţit (împreună cu Lucian Vasilescu), Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004, Lumile livide (The Livid Worlds), volum bilingv, Editura Institutului Cultural Roman, 2004, No Exit, volum antologic cu o selecţie şi o prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Corint, 2007. În martie 2008, Ioan Es. Pop a primit Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu”, ediţia a XX-a. Distincţii obţinute: Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, 2004

Anunțuri