Jackson Pollock între action-painting şi cinematografie de Rodica Arleziana H.

Filmul din anul 2000 „Pollock” se bazează pe biografia Jackson Pollock: „An American Saga” de Steven Naifeh şi Gregory White Smith, distinsă cu premiul Pulitzer. Ed Harris, în rolul titular dar şi ca  regizor şi producător pare profund implicat în timp ce crează imagini; actul creator implică şi o mare putere fizică: însuşi gestul de a aduna picturile laolaltă înseamnă mari şi obositoare lupte şi strigăte într-un limbaj doar de el cunoscut.

POLLOCK

POLLOCK

Acest proiect a fost obsesia lui Ed Harris de mai bine de un deceniu. Nu i-a fost deloc uşor să finanţeze un film despre un artist atât de complicat, torturat şi greu de suportat. Criticul Michael Kimmelman în articolul “Harris and Pollock: A Decadelong Dance” punctează că nici un alt film despre viaţa vreunui artist nu a fost “mai respectuos în termeni pur artistici.”

În portretizarea dură a lui Harris nu există nici un loc pentru scene idilice în care artistul este vizitat de muza creaţiei. “Pollock spunea mereu că nu putea să separe arta de el însuşi” explică Harris, “aşa că eu, fără să stiu prea multe despre arta modernă când am început să citesc despre el, m-am fixat mai mult pe personalitatea lui – luptele sale ca om.”

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă sa fii pictor, Harris a învaţat să picteze. În 1994 şi-a construit un atelier în casa sa din Malibu şi a început să imite celebra tehnica de “drip painting” a lui Pollock, aşezând pe podea o pânză şi aruncând vopsea pe ea. Harris a reuşit să capteze lupta agitată şi atletică a pictorului cu pânzele sale, privind filmul lui Hans Namuth din 1950, care îl arată pe Pollock în acţiune.

Imaginea de deschidere a filmului este apariţia în “Life Magazine”, reprezentând conflictul dintre arta şi comerţ, dintre dorinţa sinceră a cuiva de a crea şi în acelaşi timp necesitatea de a primi recunoaştere şi de a vinde ceea ce creează, fie că este vorba de o pictură sau de un film.

Lui Pollock i se datorează în cea mai mare parte demarajul unei picturi americane eliberate de modelele europene, deşi, fireşte, se pot găsi filiaţiile sale într-o serie de demersuri ale suprarealismului, dadaismului  şi abstractionismului liric. Pollock împinge însă până la limită consecinţele unor tentative de a desprinde emoţia de orice aluzie metaforică şi de a lăsa impulsul creator să se declanşeze fără constrângere şi fără nicio obligaţie explicativă. Într-adevăr, important este momentul creaţiei, moment exploziv ce epuizează nevoia de expresie şi comunicare. Pentru că, practic, pânzele lui Pollock se păstrează surprinzător de elocvent, ca opere finite, în cadrele picturii autentice. Traiectele de culoare, care se întretaie într-o ameţitoare mişcare spaţială, angajează relaţii armonice, iar suprafaţa se dovedeşte compusă cu multă rigoare.

În eseul din 1955 intitulat Beauty and also Jackson Pollock, Eli Siegel, fondatorul Realismului Estetic, spunea despre Jackson Pollock: „inconştientul, în ipostaza sa artistică, urmăreşte neîngrădirea, dar o neîngrădire precisă; când aceasta îmbracă forma potrivită, frumuseţea persistă în intelect. Şi, dacă lucrarea sa este încununată de reuşită, esenţa ei dezvăluie putere şi linişte, intensitate şi potrivire, neîngrădire şi exactitate, iar acestea, filtrate simultan de simţuri, creează frumuseţe.”

Criticul de artă Dorothy Koppelman în articolul Jackson Pollock / and True and False Ambition: The Urgent Difference reliefa că “faimoasele „action paintings” ale lui Jackson Pollock îi exemplifică ambiţia autentică – aceea de a îndrăgi această lume. Ele oferă o viziune palpitantă asupra omului care iubeşte felul în care materialitatea şi imaterialitatea, densitatea şi lipsa acesteia, obstacolul şi eliberarea sunt unul si acelasi lucru în realitate şi Pollock le înfăţişează în vopsea tangibilă, instrumentată de o tehnică abilă.

Anunțuri