„Brâncuşi – simplitatea creaţiei” de Catalin Ghita

Articol aparut in Niram Art Nº6

Inactuală (în sensul celebrelor consideraţii nietzschene), concepţia despre frumos a lui Constantin Brâncuşi apare în maximele adunate şi publicate de Constantin Zărnescu în volumul Aforismele şi textele lui Brâncuşi.  (Ed.  Scrisul  Românesc,  Craiova,  1980). În  rândurile  care urmează, ne vom  referi mai ales la acele sentinţe care fac apologia creaţiei simple, spontane.

Potrivit  lui  Brâncuşi,  “arta  perfecta  a  fost  concepută  în   timpul copilăriei umanitaţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele.” (Constantin Zărnescu  Aforismele  şi  textele  lui  Brâncuşi.  Ed.  Scrisul  Românesc, Craiova,  1980).  O  astfel de  idee,  ce  exaltă  primitivismul,  intră  în contradicţie cu arta rafinată a lui Michelangelo Buonarotti, etichetată de sculptorul   român   drept   “decadentă”   (corespunzătoare   elenismului târziu) şi sterilă (anticatharică). În statuile sale, sculptorul nu-i dă  totuşi chip energumenului ci nevinovatului liniştit. Cuminţenia Pământului, comparată de  Arghezi cu Sfinxul egiptean şi calificată drept “idioată mongoloidă” de un medic celebru, reprezintă o matrice fizionomică în sculptura   lui   Brâncuşi.   Poate   că   tocmai   de   aceea   era   această reprezentare atât de nepreţuită de Constantin Noica, filosoful vrând să o găsească în toate pieţele lumii.

Constantin Brancusi: Domnişoara Pogany bronz pe marmura, 1920

Asemenea romanticului John Keats, care, în Ode on a  Grecian  Urn, pronunţase   aceste   faimoase   cuvinte:   “Beauty    is   truth,   truth   is beauty”  (“Frumuseţea  este  adevăr, adevărul / frumuseţe”), artistul român va decreta “Frumosul  este echitatea absolută”.    Idem    p.99.    A   crea frumosul  înseamnă aşadar, a institui dreptatea esenţială. Afirmaţia  este şi mai surprinzătoare dacă ne gândim la faptul  că  ea  restaurează  dominaţia Absolutului   într-o   epocă  în   care paradigma (ca să utilizăm  conceptul lui Kuhn) relativismului dinamitează toate bastioanele revendicate, secole de-a  rândul,  de  o  credinţă   unică. Formulele   simplificatoare,  precum cele ale lui Keats sau Brâncuşi, sunt, probabil,   singurele   în   masură   să definească arta pură.

Practic,      întregul       secret      al alchimiei   brâncuşiene   rezidă    în prelucrarea, cu mijloace moderne, a unui   fond   ideatic   ancestral,   de universală răspândire, care poate să fie  apropiat prin impersonalizarea artistului (am spune noi, în maniera lui Nietzsche, a lui  Rimbaud sau a lui  T.   S.   Eliot).   În   acest   sens sculptorul      declară  peremptoriu: “Trebuie să cauţi  întotdeauna şi să găseşti o detaşare (subl. în text) de tine însuţi”, Idem, p 109 “Cine nu iese din Eu nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa”; Ibidem, “Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele,” Idem p.  110; “Egocentrismul sufocant îi dezorientează pe oameni şi îi scoate din viaţa lor luminoasă – pentru a îi conduce în întuneric şi chiar în sinucidere”. Idem p. 115. Graţie acestei impersonalizări creatoare, artistul şi cel ce se bucură de arta  sa pot experimenta misterul sacrului. “Statuile m e l e ” , afirma Brâncuşi, “sunt  ocaziuni (subl.  în  text)  a l e  M e d i ta ţ ie i.  T e mp lel e  ş i bise ricile  a u  fost  ş i  au  r ăma s întotdeauna lăcaşuri ale meditaţiei”. Astfel se poate explica dorinţa sculptorului român de a înălţa un templu în India, la Indore. Această construcţie, adăpostind o urnă funerară, un bazin cu apă (de fapt, o mandala tibetană) şi patru dintre sculpturile lui Brâncuşi,  ar  fi  putut  găzdui  un  singur   credincios.  În  solitudinea spiritului, acesta ar fi putut descoperi pacea şi bucuria, formele esenţiale ale oricărui demers creativ.

Simbolurile structuratoare ale operei brâncuşiene sunt cele mai  vechi forme decelabile în imaginarul colectiv al umanitaţii: oul, coloana, poarta etc. Din această perspectivă, noile expresii artistice se substituie celor vechi, suportul rămânând nealterat, precum, în manuscrisele medievale (celebrele palimpseste), evangheliile se transcriau peste textele păgâne.

Efortul nu este apanajul creaţiei, sculptorul român declarând în acest sens, următoarele: “Nu cred în suferinţa creatoare” Idem, p. 101 şi “Eu aş vrea sa creez aşa cum respir.” Spontaneitatea, naturaleţea sunt, de apt   condiţiile   adevăratului   act demiurgic. Acesta nu este grefat pe fondul vreunei obsesii sau  căutări deliberate  şi  reprezintă   nuditatea primară.   “Simplitatea”, aminteşte Brâncuşi,  “nu  este  scop  în  Artă, însă ajungi la simplitate  fără voia ta, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.”  Idem, p. 102. Toate au,    aşadar, o semnificaţie, iar dialogul hermeneutic cu  obiectele înconjurătoare   este   expresia profundă  şi  totodată  factorul  care condiţionează în cel mai înalt grad, emergenţa  artei. Sculptorul român redescoperă  miracolul  neolitic  şi,  prin         aceasta,    elimină    binomul vechi/nou din    terminologia estetică.

Ipostaze ale actului critic.

Eseuri şi cronici literare

Ed. Universitaria, Craiova, 2005

Anunțuri