Axiologia operei de artă de Cătălin Ghiţă

Niram Art 6

Tezele unei filozofii a operei, ultima lucrare din volumul Postume al lui Tudor Vianu, constituie un reper teoretic imposibil de ignorat în cercetarea estetică solidă. Republicarea acestui studiu (fin encomion adus filosofiei artei) la Ed. Univers din Bucureşti (în 1999) răspunde unei necesităţi evidente: combaterea diletantismului contemporan.

Rembrandt van Rijn, Filozof meditând

Rembrandt van Rijn, Filozof meditând

Istorist si raţionalist, adept al neokantianismului lui Karl Groos, Tudor Vianu celebrează “idealul clasic al omului.” În centrul sistemului său, esteticianul român plasează opera de artă, eternă şi generală în sens categorial. De aceea, itinerarul ideologic al lui Vianu se sfârşeşte cu o axiologie menită să închidă bucla pe care o descriseseră, pe rând, Estetica, Introducere în teoria valorilor şi Filosofia culturii.

Patru sunt scopurile enunţate de autor în preambulul Tezelor : articularea unei fenomenologii a operei, prezentarea categoriilor legate de forma artistică, stabilirea impactului social al operei şi expunerea metamorfozelor acesteia. Evident, o definiţie coerentă a noţiunii de “operă ” este precedată de o analiză a ideii de “muncă”, întrucât produsul artistic, asemenea oricărui bun uman, este rezultatul unei activităţi conştiente şi susţinute. Opera devine, aşadar, “produsul finalist şi înzestrat cu valoare al unui creator moral, care, întrebuinţând un material şi intregând o multiplicitate, a introdus în realitate un obiect calitativ nou.” (p.28)

Crearea unei opere de artă este condiţionată de o acumulare de informaţii conexe activităţii desfăşurate de artist. Cunoştinţele dobândite nu sunt automat transpuse într-o creaţie originală. Cunoaşterea fiind pur contemplativă, este necesară traducerea ei în act pentru a discuta despre un produs intelectual nou. În fapt, opinează Vianu, orice activitate umană este posibilă doar în măsura în care există un proiect. Neaderând la “legea celor trei stadii” a lui Auguste Comte (care susţine primatul teoriei în ştiinţă), esteticianul român afirmă că teoria şi practica se intercondiţionează. Vianu descoperă cu uşurinţă similitudini între artă şi tehnică, dar nu intuieşte în nici un moment caracterul pernicios al ultimei.

Esenţa tehnicii, Ge-stell-ul heideggerian (cf. Întrebarea privitoare la tehnică), reprezintă marele pericol ce-l ameninţă pe omul contemporan, elementul alienant, însă, paradoxal, deosebit de fecund pentru spiritul preocupat de aletheia.

Încercând să determine cu exactitate modalitatea în care ia fiinţă opera, Vianu respinge teoriile artei ca joc sau ca expresie a creatorului, pe cea dintâi găsind-o subordonată unui principiu (“al dezinteresării”) eronat şi insuficient justificat, iar pe cea de a doua – prea generală. Principiul susţinut de estetician este unul teleologic: artistul creează cu un scop bine determinat. Dincolo de natura (particulară sau generală) a finalităţii implicate, fundamentul operei de artă este asigurat de conceptul de valoare. Trebuie avut în vedere faptul că însăşi valoarea este relativă, ea depinzând de poziţia în care se plasează spiritul. Esteticianul român sesizează că, din moment ce nici scopul, nici valoarea nu pot fi absolutizate, esenţa operei trebuie să fie abstrasă din raportul artă – timp (iar garanţia că o operă va rezista în timp este oferită de ecourile pe care aceasta le are în alte medii culturale decât acela care a produs-o).

În ultimă instanţă, opera de artă este cea care defineşte civilizaţia. Nimic nu-i repugnă mai mult lui Vianu decât anarhia instinctelor, căreia îi opune ordinea clasică şi dominaţia raţională. Disciplina este imperativul categoric al esteticianului român, placa turnantă a filosofiei sale practice. Vianu observă cu justeţe că opera de artă, deşi autonomă, “spune” ceva despre creatorul său, devine expresivă. Astfel, există o “viaţă” imanentă structurii oricărui produs artistic. Anticii (de pildă, Plotin) găseau că aceasta ar viza forma internă (viziunea creatorului). În funcţie de gradul de personalizare al operei, esteticianul român distinge patru clase de producători: artistul, artizanul, pastişorul şi virtuozul. Artistul, prin originalitate şi expresivitate, îi este superior artizanului, care îi imprimă operei câteva dintre propriile tendinţe sociale. Pastişorii sunt doar imitatori de suprafaţă, fără acces la substanţa decelabilă în cazul unui artist, iar virtuozii se definesc prin abilitate (expresivitatea fiind, în acest caz, minimă).

Ultimele secţiuni ale Tezelor au în vedere raporturile operă – materie şi operă – formă. Orice produs artistic, spune Vianu, are o dimensiune materială (o “aparenţă sensibilă”, pentru a relua o sintagmă hegeliană). Artistul modelează materia, din aceasta rezultând o formă oarecare. Materia, ne asigură esteticianul, permite intuirea virtualei opere. Forma presupune unificarea spectelor secundare. Însă unificările sunt multiple, iar cea care vizează opera se caracterizează prin singularitate, condiţie sine qua non a sintezei artistice. Tezele unei filosofii a operei reafirmă intenţia lui Vianu de a oferi alternativa esteticii unei lumii ameninţate de cecitate  şi de insanitate. Gânditorul îşi încheie pe un ton senioral disertaţiile în marginea fenomenului artistic şi ne pune în faţă o sistematică a operei care se distinge prin sobrietate, prin concizie şi prin claritate.

Eseu  publicat în cartea

“ Ipostaze ale actului critic. Eseuri si cronici literare”

E d . Universitaria, Craiova, 2005

Anunțuri